Revenind la Insula Șerpilor: insula nu a fost vreodată a Ucrainei, din moment ce,  ca stat, aceasta se formează în anul 1917[34] și intră în compunerea U.R.S.S., în anul1922, rămânând sub ocupație sovietică până în 1991[35], cu melanjul teritorial arhicunoscut.

În ceea ce ne privește: „Nu știm cum, din punct de vedere juridic, și-au clarificat problemele în Insula Șerpilor (unde sovieticii, la acea dată, aveau cel mai vestic punct strategic din Marea neagră – n.a.) – rușii și ucrainienii. Dar, un fapt rămâne indubitabil: chiar fără pretenții teritoriale din partea noastră, insula n-a aparținut niciodată ucrainenilor”[36]. Atunci, de unde atâta înverșunare din partea acestora că – vezi Doamne! – istoric, insula le-ar aparține?[37] Nu există niciun temei, nici unul istoric, după cum, categoric, nici unul juridic. Orice stângăcie ori lipsă de fermitate de partea română fiind de neadmis. Interesele majore rezidă în justificarea teritorială, în importanță strategică, în bogățiile din împrejurimea nemijlocită. Cu alte cuvinte, dincolo de orice rațiuni de ordin militar, miza – în afara celor oferite de delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive – o reprezintă acele resurse de miliarde de metri cubi de gaz si milioanele de barili de petrol.

Acum, câteva cuvinte, în mare parte cunoscute de cei avizați, și despre teritoriu.

Din punct de vedere geografic,  Insula Șerpilor are o localizare la circa 45 km, est de Delta Dunării. Mai exact la 44, 814 km depărtare de orașul Sulina (coordonate geografice de fixare: 45°15ʹ15ʺ, latitudine nordică și 30°12ʹ 12ʺ, longitudine estică), cel mai aproape oraș ucrainean, Vâlcov, aflându-se la circa 50 km depărtare. La fel, se află la circa 100 km de Odessa, la 200 km de Constanța și la 300 km de Sevastopol.

Suprafața insulei este aproximată la 17 ha, cu dimensiunile generale de  662 m, cea mai lungă și 440 m, respectiv 414 m,  pe lățime (într-un perimetru neregulat), iar înălțimea maximă a reliefului, preponderent stâncos, atinge cu puțin peste 40 m. În compoziția solului predomină șisturile de gresii silicoase, conglomerate și cuarțite, iar în ce privește relieful, aici întâlnim o vegetație cu aspect de stepă asiatică, la care se adaugă o floră săracă, de o culoare pal-verzuie și ușor maronie.

Creasta maximă a țărmului se înalță la circa 21 m, în sud și est, cu pante abrupte, având în partea de nord-est forma unei peninsule cu înălțimea de vreo 12 m. Înspre partea de nord, țărmul dezvoltă un golf cu o mai largă deschidere, spre deosebire de cel vestic, care are o sinuozitate restrânsă. Nivelul apelor mării, în jurul insulei ating următoarele cote: în sud, între 13-23 metri adâncime; în vest, între 10-16 m; în nord, între 5-6 (cea mai mică adâncime, adesea o parte din stânci sunt acoperite de apă), iar în est, între 9-19 m. Pe insulă, în afară de reținerile pluvionare, nu este apă, iar despre bogățiile din subsol nu deținem nicio informație (asta nu înseamnă că nu ar fi, lăsând deoparte manevrele ucrainene de convingere generală, că pe insulă se desfășoară viață economică și socială, cu exemplificări în consecință).

La toate acestea însă se adaugă ceea ce mai oferă împrejurimile insulei, respectiv marea teritorială, ca și platoul continental (deloc neglijabile), știut fiind că „In zona aflată în dispută se află resurse de hidrocarburi de anvergură” și că „ România a efectuat exploatări intensive ale zonei de nord-vest a Mării Negre încă din perioada anilor ’60-’70”[38]. Iar – în referire la Procesul de la Haga – „În cazul unei soluționări favorabile, România va putea trece la exploatarea acestor resurse, ceea ce poate constitui un avantaj strategic”[39]. Știut fiind că după semnarea Tratatului politic româno-ucrainean și a Acordului Conex din 1997, au început intens și negocierile asupra Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainean, semnat în 17 iunie 2003[40] și a Acordului de delimitare a spațiilor maritime dintre România și Ucraina[41]. Oricum, atunci „La 31 mai 1997, când Rusia şi Ucraina au semnat Tratatul de bază şi Acordul privind partajarea flotei Mării Negre – Târgul «s-a făcut cu pământ românesc», s-a hotărât ceva fără noi, cu ceva ce era al nostru”[42].

Și, ca să nu se lase mai prejos, guvernanții noștri au întărit și ei în cauză: „După Tratat (cel încheiat anul în 1997 – n.a.), am lăsat Ucrainei nordul Bucovinei, sudul Basarabiei, Ţinutul Herţa, iar ea ne-a luat Insula Şerpilor. Noi am dat totul şi n-am primit nimic, ucrainienii nu au dat nimic şi au primit totul”[43]. Interesantă negociere! (despre aceasta, într-un alt număr al revistei, autorul fiind participant la negocierile experților și, împreună cu ambasadorul Aurel Preda, retrăgându-se de la acestea).

Ulterior, din septembrie 2004 până când România a sesizat Curtea Internațională de Justiție, în cauză, s-au desfășurat intense negocieri cu Ucraina, la nivel de experți, în problema delimitărilor din sectorul maritim. Chestiunea fiind rezolvată – așa cum bine se cunoaște – prin soluția Curții Internaționale de la Haga din 2009.

Mai rămâne de văzut când se va trece efectiv la exploatarea resurselor din platoul continental, de către cine și în ce condiții. Și, ca de fiecare dată, cât de avantajoase vor fi aceste operațiuni (ca să nu spunem „mașinațiuni”) pentru România.

Față de cele menționate, îndeosebi, în contextul tratativele de după anii ʹ70 și, cu deosebire după anii ʹ80 – chiar și în cursul anului 1990 – direct sau indirect, în delimitarea frontierei din zona Insulei Șerpilor, trebuie evidențiat și faptul că, în afara celor 10 runde de negocieri purtate în perioada 1967-1987, de către delegația părții române în Comisia româno-sovietică privind delimitarea platoului continental și zonelor economice exclusive din Marea Neagră[44], ori în completarea eforturilor acesteia, a funcționat și Comisia mixtă interguvernamentală româno-sovietică pentru delimitarea și demarcarea traseului liniei de frontierei de stat[45].

Pe parcursul celor 16 sesiuni – cât au durat lucrările acesteia, până în anul 1991 – în mandatul încredințat, reprezentanții M.A.E., M.Ap.N. și ai altor instituții interesate, au avut de îndurat, în condiții grele, presiunile unor specialiști sovietici de marcă. Nu este cazul să intrăm în detalii și să amintim despre condițiile în care președinții celor două delegații – cel sovietic și cel român – și-au pierdut viața. Amintim doar faptul că – pe mandatul uneia dintre ultimele sesiuni ale anilor ʹ80 – însuși șeful statului român de atunci adnota: „Să nu să cedeze nici o palmă de pământ românesc”. Și, nu s-a cedat. Nici la Stânca Costești, în referire la frontiera împinsă pe marginea de răsărit a lacului de liniștire, nici la Insula Maican ori în referire la Insula Șerpilor, după cum nici în sectorul fluvial ori maritim sau oriunde altundeva.

Fără de nicio intenție de epatare dincolo de buna cuviință ori de imputare gratuită, trebuie să fim de acord că, poate – așa cum susține Agentul român de la Haga – „Prin comparație, negocierile româno-ucrainene de după 1995 au fost mult mai intense”[46]. Și că: „Negocierile româno-sovietice din perioada 1967-1987 nu au condus la niciun acord”. Concluzionându-se (fără ca noi să intervenim în contrar) că: „Realitatea este că linia de delimitarea din 3 februarie 2009 a dat României cu 1.500 km² mai mult decât propunerea sovietică din 1987, care a fost «cea mai favorabilă formulă de compromis» avansată părții române în toți cei 42 de ani de diferend, scurși între 1967 și 2009”[47]. Da, așa a fost să fie. Dar, cu decența impusă de împrejurări și cu sincera apreciere a eforturilor delegației române participante la procesul de la Haga, ne rezervăm câteva opinii – sau mai bine-zis, câteva considerații – care trebuie avute în vedere de către cei ce se mai apleacă asupra acestui, atât de delicat, subiect: realitatea este că delegației părții române, de la acea dată, nu i se poate imputa nimic, orice analogie în cauză fiind neavenită, din simplul motiv că aceasta nu a achiesat la nicio propunere, care ar fi dezavantajat teritorial România (să nu uităm totuși că la Haga, ucrainenilor li se „dă” – cum citează aceeași sursă – 705 km de coastă, respectiv 21, 66 % din teritoriul în dispută); în al doilea rând, acea delegație română din trecut nu a omis nicio clipă din atenție viitorul regim al liniei de frontieră în zona Insulei Șerpilor, iar acolo unde a simțit că nu are nicicum câștig de cauză n-a venit niciodată în întâmpinarea propunerilor părții adverse; și, în al treilea rând, să nu desconsiderăm cumva faptul că – tot la acea dată – în condițiile știute, delegația părții române ducea tratative nu cu delegația Ucrainei, ci cu ampla delegație a marelui și puternicului sat, care se chema U.R.S.S. Orice alt comentariu, în speță, fiind de prisos.

În încheiere, ca să ne armonizăm susținerile, luăm de bază ceea ce șeful delegației române, Bogdan Aurescu, evidențiază (ne place să credem, cu deplină sinceritate):

„Sunt totuși remarcabile acuratețea și realismul analizelor făcute în acea perioadă de diplomații juriști români (și, nu numai, am adăuga noi) precum și constanța, peste timp, a anumitor linii de argumentație, unele dintre acestea fiind folosite și de noi, mai târziu, atât în negocierile cu Ucraina, cât și în pledoariile din fața C.I.J.”[48]

E bine și așa. Mai puțin bine este faptul că Insula Șerpilor a fost dată (și acest fapt nu i se poate imputa Agentului român și delegației participantă la procesul de la Haga) sub motivația că altfel n-am fi fost primiți în N.A.T.O., Ucrainei. O Ucraină, a cărei poziție, în materie teritorială, prin însuși președintele său, avansează pretenții și mai mari. Asta, sub privirile și atitudinea îngăduitoare ale unor guvernanți despre al căror patriotism și îndatoriri constituționale nu mai este cazul să detaliem.

Astăzi, puși în fața faptului împlinit cu mână românească, nu se mai poate pune nicicum „chestiunea” Insulei Șerpilor. Nu mai aparține „de jure” României (căci „de drept” – în tălmăcire neaoș românească – ne ferim să afirmăm) și nu mai poate fi revendicată defel. Poate doar așa, în sufletul celor care încă mai gândesc românește.

– Va urma –

Bibliografie selectivă

[48] Ibidem, p.20.

Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Revista ART-EMIS

Citește și: GRIGORE STAMATE – Insula Șerpilor – strop de lacrimă românească pe obraz străin (1)