Pentru anul 2022, ziua de 23 august ar putea să fie însă și o zi de cugetare asupra unui aspect foarte dezbătut, din 24 februarie încoace: cel despre faptul că Ucraina a ales atunci să se împotrivească cu arma în mână invaziei rusești, ceea ce pentru unii ar fi fost o formă de trădare a intereselor națiunii ucrainene, care ar fi trăit acum bine-merci, fără distrugeri, fără miile de victime civile și fără milioanele de dislocați intern sau de refugiați, dar sub ocupație și sub voință moscovite.

Acestora românii ar putea să le răspundă că ei știu din 23 august 1944 cum este să nu te împotrivești măreței „armate roșii”, ci să depui pur și simplu armele, să demilitarizezi o forță activă de sute de mii de luptători și să denazifici țara, de pe o zi pe alta, prin arestarea conducătorului statului, aliatul onest al lui Hitler.

Românii pot oricând să le spună ucrainenilor și oricui ar fi interesat de idee că abandonarea unui stat în mâinile armatei sovietice (cea a cărei moștenitoare de tradiții și cutume se revendică a fi armata rusă de astăzi) a fost urmată de luarea de prizonieri dintre militarii care primiseră ordin să nu mai lupte, de deportări de populație civilă, de jafuri, violuri și crime săvârșite de militarii sovietici, precum și de instaurarea în doar câteva luni a unei conduceri politice a României, dependente de Moscova. Toate astea în afara condițiilor de armistițiu, care au inclus pierderea de teritorii și populație, precum și plata daunelor de război.

Ce nu pot să le răspundă românii, pentru că nu au de unde să știe răspunsul (istoria nu are cum să fie speculativă, iar discutarea unor ipoteze de tipul cum ar fi fost să fie, dacă… nu are valoare de lecție a istoriei, ci doar de discuție fără noimă), este cum ar fi fost ca guvernul Antonescu să fi fost demis, ieșirea din alianța cu Germania nazistă să fi fost făcută, dar confruntarea militară cu armatele Uniunii Sovietice să nu fi fost oprită unilateral, fără niciun acord, fără niciun armistițiu.