Bătălia de la Mărăşeşti constituie de un secol un simbol al virtuţilor neamului românesc şi o pildă a solidarităţii naţionale, care au stat la temelia Marii Uniri din 1918. În ordine cronologică, ea reprezintă a doua mare confruntare militară de pe frontul român din vara anului 1917 şi, totodată, cea mai însemnată bătălie de pe tot frontul de Est din acel an. Desfăşurată de-a lungul a 29 de zile şi nopţi, între 24 iulie/ 6 august şi 21 august/3 septembrie, prin amploarea şi complexitatea forţelor şi luptelor angajate, prin tenacitatea exemplară a trupelor române în apărarea fiinţei statului lor independent, prin eroismul de masă al întregii oştiri, cât şi prin capacitatea de comandament a corpului ei de ofiţeri, dovedite în faţa experimentatei şi puternicei maşini de război a Puterilor Centrale – căreia i-au opus un categoric „Nici pe aici nu se trece!” – epopeea Armatei 1 române din regiunea Vrancei, de la „porţile” Moldovei libere, rămâne cea mai dramatică şi măreaţă, în acelaşi timp, pagină din istoria Războiului naţional de eliberare şi întregire.
„Apărarea frontului Mărăşeşti – sublinia cu admiraţie în acele zile prestigiosul oficios britanic «The Times» – a fost cea mai glorioasă faptă de arme săvârşită vreodată de către români; această victorie nu a fost nicicând întrecută de vreo faptă eroică a belgienilor sau a sârbilor. Românii s-au luptat cu un avânt şi o vitejie mai presus de orice laudă; eşecul germanilor este până acum cel mai serios dintre cele suferite de ei în Răsărit”. Iar cotidianul francez „Le Figaro”, într-unul din competentele sale comentarii, nu se sfia să afirme că „Mărăşeştii sunt Verdunul românesc”, adică una din cele mai importante bătălii care „va rămâne din Marele Război”.
Victoria repurtată în urmă cu o sută de ani a aşezat cu deplin temei armata română şi România printre acele Puteri europene care au contribuit substanţial la zdrobirea planurilor agresive ale Imperiilor Centrale şi ale aliaţilor lor pe continent şi în lume, la restabilirea păcii şi realizarea echilibrului şi noii arhitecturi geopolitice a continentului. Ostaşul român, ca de atâtea ori în îndelungata noastră istorie, s-a arătat vrednic de renumele său, dovedindu-se, în condiţii de dotare şi instruire corespunzătoare împrejurărilor istorice specifice, cu nimic mai prejos faţă de camarazii săi din ţările Antantei, fiind – de asemenea – temut şi respectat în luptă de adversarii de atunci. Bătălia de la Mărăşeşti, prin rezultatele ei, a pus capăt, definitiv, ofensivei generalizate a forţelor germane şi austro-ungare pe frontul român, marcând, de fapt, încheierea propriu-zisă a campaniei anului 1917 pe acest teatru de acţiuni militare.
I. Contextul desfăşurării Bătăliei de la Mărăşeşti
Accelerarea evenimentelor de pe întregul front răsăritean în prima jumătate a lunii iulie (stil vechi), ca şi neaşteptata ofensivă a Armatei 2 române, declanşată la 11/24 iulie în sectorul Mărăşti, la joncţiunea dintre Armatele 9 germană şi 1 austro-ungară au obligat comandamentele celor două grupări beligerante de pe frontul român să-şi reorienteze obiectivele imediate şi, în consecinţă, să aducă importante corective planurilor de operaţii stabilite anterior. Hotărârea Comandamentului româno-rus avea să fie urgentată de criza strategică produsă prin măsura luată în mod unilateral de Comandamentul Suprem rus, la 12/25 iulie, de a opri participarea forţelor sale la orice acţiune ofensivă desfăşurată pe frontul din Moldova şi de a-şi regrupa marile unităţi de aici pe frontiera de nord a României, în scopul întăririi flancului drept al frontului român, ameninţat ca urmare a amintitelor înfrângeri din Galiţia Orientală şi Bucovina.
În ceea ce priveşte ideea strategică a noilor operaţii preconizate de Comandamentul Suprem al Puterilor Centrale ea avea să aibă acelaşi scop final: nimicirea completă a armatei române şi a forţelor ruse aliate, şi scoaterea, în acest fel, a României din război. Încetinirea contraofensivei din Galiţia Orientală şi Bucovina şi victoria românilor la Mărăşti vor prelungi, însă, preparativele operative ale inamicului, ceea ce va favoriza, în final, defensiva de pe râul Siret. În amintirile sale, generalul Erich Ludendorff, adjunctul şefului Marelui Cartier german, relevă, de altfel, circumstanţele adoptării noului plan de operaţii: „Înaintarea noastră la nord de Carpaţi, pe Nistru în jos, prin Bucovina spre Moldova dădu naştere ideii de a relua operaţiile împotriva trupelor române şi de a ataca pe Siretul inferior, în timp ce trupele austro-ungare aveau să continue marşul lor înainte prin Cernăuţi şi la sud. Această [manevră] ne-a impus să transportăm în luna iulie Corpul Alpin în România, slăbind astfel din nou frontul din Vest. Discuţiile cu privire la această ofensivă nu se terminaseră încă atunci când s-a produs atacul ruso-român [din 11/24 iulie, de fapt, româno-rus de la Mărăşti / n.n.]”. La 16/29 iulie, comandantul Grupului de Armate „Arhiducele Josef” făcea cunoscut feldmareşalului August von Mackensen că intenţiona ca, imediat ce străpungerea Armatei 2 române în sectorul Grupului Gerok va fi limitată, să înainteze în valea Oituzului, pe direcţia Est, în strânsă cooperare cu Armata 9 germană. În aceeaşi zi, feldmareşalul raporta Comandamentului Suprem german asupra măsurilor întreprinse la cererea insistentă a comandamentului austro-ungar: „Ruptura executată de români şi ruşi la Grupul Gerok, care ameninţă tare flancul şi spatele Armatei 9, a silit Grupul de Armate [Mackensen – n.n.] să renunţe la planul iniţial, de a executa lovitura între Prut şi Siret, introducând rezerve pe linia Putnei […]. Intenţionez să formez o grupare de izbire la Focşani şi pe malul vestic al Siretului, pentru a ataca cu putere în direcţia Adjudului Nou. Acţiunea se va executa în jurul datei de 6 august [stil nou], în legătură cu un atac al comandamentului Frontului [austro-ungar] pe valea Oituzului”.
Planul comandamentului Grupului de Armate Mackensen avea să sufere, în săptămâna care a precedat Bătălia de la Mărăşeşti, mai multe modificări. Acestea s-au datorat, pe de o parte, evoluţiei concrete a situaţiei operative şi posibilităţilor de a concentra pe noua bază de atac de la Focşani un număr considerabil de forţe şi mijloace, iar, pe de altă parte, opoziţiei grupului de generali germani din jurul generalului Curt von Morgen, al cărui Corp 1 rezervă constituia pivotul principalei lovituri proiectate; neîncrezători în reuşita noii variante ofensive, aceştia considerau că un atac frontal peste cursul Siretului, în adâncimea poziţiilor româno-ruse, rămânea acţiunea cea mai eficientă. În forma sa definitivă, comunicată la 21 iulie/3 august, planul avea să preconizeze executarea unei manevre dublu învăluitoare în sudul Moldovei: în consecinţă, lovitura principală cu Armata 9 germană, care trebuia dată iniţial în spaţiul dintre Siret şi Prut (cu străpungerea apărării în sectorul Nămoloasa), a fost mutată în dreapta Siretului, urmând a fi dezvoltată pe direcţia generală Focşani, Mărăşeşti, Adjud; în acest scop, Corpul Morgen a primit misiunea de a ocupa aliniamentul Cosmeşti-Mărăşeşti-Panciu şi de a realiza un cap de pod pe stânga Siretului, în faţa oraşului Tecuci, pentru a ameninţa spatele Armatelor 1 română şi, respectiv, 4 rusă. În acelaşi timp, Grupul Gerok, împreună cu marile unităţi de la stânga Armatei 9 germane, trebuia să acţioneze convergent, pe o a doua direcţie ofensivă, adică în lungul văilor Oituzului şi Trotuşului, spre Oneşti, constituind cel de-al doilea braţ al manevrei şi căzând înapoia Armatelor 4 rusă şi 2 română. În etapa finală, fructificând situaţia strategică favorabilă de pe frontul de Est, forţele germane şi austro-ungare din sudul Moldovei urmau să realizeze joncţiunea cu Armatele 3 şi 7 austro-ungare din Bucovina, prinzând ca într-un cleşte forţele ruso-române, ulterior ofensiva dezvoltându-se spre est, sud-est, spre grânarul ucrainean.
Noul plan de operaţii (modificat) al Puterilor Centrale pe frontul român releva importanţa specială pe care Comandamentul lor Suprem o dădea încheierii cu succes, în cel mai scurt timp, a operaţiilor în acest sector al teatrului de acţiuni militare răsăritean. Concentrând rapid atât de numeroase forţe şi mijloace de luptă, experimentate şi conduse de generali dintre cei mai valoroşi, comandamentul inamic îşi afirma limpede voinţa de a îngenunchia definitiv rezistenţa armatei şi a poporului român, de a elimina, aşadar, România din ecuaţia războiului. Prin aceasta, în contextul acceleratei dezagregări a Rusiei şi a armatei sale, se creau condiţii favorabile de lichidare a întregului front oriental, eliberându-se, totodată, importante divizii care, trimise de urgenţă pe celelalte fronturi, puteau contribui la obţinerea victoriei asupra Antantei, înainte de sosirea masivă a contingentelor nord-americane pe continent, preconizată abia pentru primăvara anului 1918.
Evoluţia situaţiei de ansamblu pe frontul de Est a determinat, în acelaşi timp, comandamentul româno-rus din Moldova să aducă modificări esenţiale însuşi planului de campanie pentru vara anului 1917: s-a renunţat, astfel, la proiectata ofensivă principală cu Armata 1 română din sectorul Nămoloasa, Armata 2 română urmând să treacă şi ea în apărare pe aliniamentul atins; obiectivul central devenea, în acest caz, menţinerea cu orice preţ a aliniamentului Carpaţii de Curbură-Siretul inferior-Dunărea, în acest scop trecându-se la o nouă formă acţiunilor de luptă, şi anume apărarea strategică pe întregul front român. Analiza hotărârii şi a acţiunilor comandamentului român de restructurare a dispozitivului defensiv, întreprinse în perioada din ajunul marii bătălii de la Mărăşeşti, evidenţiază echilibrul şi realismul cu care acesta a judecat împrejurările, pe fondul preluării iniţiativei strategice de către Puterile Centrale pe frontul răsăritean. Iar rezultatele obţinute în cele din urmă aveau să justifice pe deplin concluzia pe care şeful Misiunii militare franceze, generalul Henri Mathias Berthelot, o prezentase cu puţin timp înainte superiorilor săi: „Pe liniile ruso-române ale Siretului şi Dunării de Jos, armata română constituie elementul cel mai sigur şi mai entuziast”.
II. Desfăşurarea operaţiilor militare
Analiza evoluţiei propriu-zise a operaţiilor desfăşurate de cele două tabere combatante potrivnice, a caracteristicilor acţiunilor întreprinse de forţele angajate în bătălie şi a mijloacelor întrebuinţate de acestea evidenţiază faptul că operaţia defensivă a Armatei 1 române, în cooperare cu marile unităţi aliate ruseşti, de la porţile Moldovei, pe linia Siretului, poate fi structurată pe trei etape principale:
Etapa I: 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917
Pe Putna, în regiunea de la sud de Mărăşeşti – se arăta în Comunicatul oficial nr. 350 din 29 iulie/11 august 1917 – lupta începută în ziua de 24 iulie/6 august a luat dezvoltarea celei mai mari bătălii de pe frontul român de la începutul campaniei. Zece divizii, din care nouă germane, s-au lovit de la început de rezistenţa trupelor ruse şi române care, deşi inferioare în număr, au reuşit să-şi menţină poziţiile aproape peste tot. Toate atacurile disperate pe care inamicul le dă de 4 zile şi 4 nopţi în mase compacte, susţinute de o numeroasă artilerie grea, s-au spulberat de liniile noastre apărate cu îndărătnicie de bravele trupe ruso-române, care prin luptele crâncene corp la corp şi contraatacurile energice ce au dat au produs inamicului pierderi enorme”. Criza survenită în relaţiile de comandament interaliate româno-ruse declanşată mai ales de ordinul de retragere a trupelor ruse dat de generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, pe de o parte, şi opoziţia fermă a generalului Christescu, comandantul Armatei 1 române faţă de acest ordin, a determinat măsuri urgente din partea Marelui Cartier General: acesta a înlocuit de la comanda Armatei 1 române pe generalul Christescu, în locul său fiind numit generalul Eremia Grigorescu (comandantul Corpului 6 armată). Momentul înlocuirii comandantului Armatei 1 române şi subordonarea acesteia faţă de comandamentul Armatei 4 ruse, cât şi restructurările survenite în dispozitivul operativ al celor două armate, poate fi considerat punctul de încheiere a primei etape a Bătăliei de la Mărăşeşti, al cărei conţinut a constat în introducerea succesivă a diviziilor Armatei 1 române în luptă şi desfăşurarea operaţiei de apărare în comun de către cele două armate aliate.
Măsura înlocuirii generalului Constantin Christescu de la comanda Armatei 1 române a fost privită de la bun început ca un act determinat de interese superioare, un act prin care generalul român a fost sacrificat numai din dorinţa aplanării conflictului cu comandamentul rus. Orice defecţiune la nivel de comandament ar fi avut urmări greu de prevăzut pe câmpul de luptă. Retragerea fie şi numai parţială a trupelor ruse, cu efectivele serios diminuate, în rândul cărora se manifestau, aşa cum am arătat, grave deficienţe, care, în scurt timp, vor degenera în acte reprobabile de părăsirea frontului, a constituit şi ea un argument serios pentru luarea unei asemenea măsuri din partea MCG român. Subordonarea, fie şi numai provizorie, a Armatei 1 române generalului Ragoza era, de asemenea, o concesie care nu se justifica în nici un fel, în afara satisfacerii unui orgoliu. Experienţa câmpului de luptă, cerinţele principiilor luptei armate şi nici regulamentele în vigoare nu stipulau asemenea prevederi în legătură cu subordonarea. În altă ordine de idei, trebuie să subliniem că nu se subordonează o mare unitate care „ţine frontul”, are un moral ridicat şi este hotărâtă la orice sacrificiu pentru a-şi menţine poziţiile, alteia de acelaşi nivel, dar ale cărei forţe s-au retras parţial de pe front, unele unităţi părăsind efectiv câmpul de luptă cu un moral subminat şi cu gândul de a termina mai repede războiul indiferent de rezultate. Urmărind perseverent realizarea unei cooperări cât mai eficiente între forţele celor două armate aliate – din ce în ce mai dificilă, din cauza atitudinii unei părţi importante a trupelor ruse –, comandamentul român a înţeles să facă unele sacrificii pentru a depăşi criza de încredere ivită şi a menţine forţele ruse pe frontul român în bătălia cu puternicul inamic.
Principalul rezultat al bătăliei în această primă fază a constat în stăvilirea ofensivei Armatei 9 germane şi angajarea forţelor acesteia într-o bătălie de uzură în care timpul se scurgea în favoarea trupelor româno-ruse. Deşi forţele germane au rupt apărarea diviziilor ruse din contact şi au realizat unele pătrunderi în dispozitivul acestora, apoi şi în dispozitivul diviziilor române, ele nu şi-au atins niciunul dintre obiectivele propuse. În consecinţă, treptat, comandamentul german a fost nevoit, pe măsura introducerii în operaţie a marilor unităţi române, să-şi mute succesiv efortul principal spre vest faţă de direcţia loviturii principale iniţiale Focşani, Mărăşeşti, într-o regiune colinară, ofensiva sa culisând spre stânga Armatei 9 şi căutând parcă a nu pierde contactul cu adversarii săi. Această stare de lucruri considerăm că a fost generată de doi factori: a) efortul comandamentului german de a asigura cât mai rapid posibil joncţiunile cu Grupul Gerok, şi prin aceasta încercuirea Armatelor 1 română şi 4 rusă, rupând astfel legătura acestora cu Armata 2 română; b) capacitatea combativă scăzută a marilor unităţi ruse de a rezista ofensivei inamice, pe de o parte, şi forţa de izbire deosebită a trupelor române, care prin contraatacuri viguroase au restabilit deseori situaţii ce ameninţau să se transforme, pe unele direcţii, în pătrunderi deosebit de periculoase.
Etapa a II-a: 31 iulie/13 august-6/19 august 1917
Cea de-a doua etapă a marii bătălii avea să debuteze cu o serie de măsuri deosebite din partea Înaltului Comandament al frontului român. În primul rând, a fost anulat ordinul privind retragerea dat de generalul Ragoza. Planificată a fi executată în chiar dimineaţa zilei de luni 31 iulie/13 august, retragerea pe noul aliniament a diviziilor respective ar fi avut urmări deosebit de grave, acestea fiind expuse focului artileriei române. Totodată, o asemenea măsură s-ar fi repercutat negativ asupra stării morale a trupelor de pe front. Măsura preconizată de generalul rus a alarmat, prin consecinţele sale, Marele Cartier General român, dar şi Înaltul Comandament rus; drept urmare au avut loc convorbiri la nivelul cel mai înalt în baza cărora s-a decis că o asemenea măsură era nu numai neavenită, dar chiar periculoasă pentru stabilitatea frontului român din acel sector. Hotărârile la care s-a ajuns în final, şi în fondarea cărora, pe lângă generalii români Constantin Presan şi Eremia Grigorescu, a contribuit şi generalul rus Dmitri G. Şcerbacev, au prevăzut: scoaterea Armatei 1 române de sub comanda generalului Ragoza (care va primi noi responsabilităţi); intrarea în subordinea acesteia a Corpului 8 armată rus (Diviziile 14, 15 şi 103 infanterie) şi a Diviziei de cavalerie „Zaamurskaia”.
Luptele aprige de apărare desfăşurate de la începutul acestei etape (31 iulie/ 13 august), dar mai ales în următoarele trei zile (1/14-3/16 august), au întărit şi mai mult convingerea Comandamentului român că ofensiva inamică poate fi oprită, că rezervele acestuia sunt, totuşi, limitate, iar perspectiva aducerii unor noi forţe pe frontul român era destul de îndepărtată. Introducerea succesivă în operaţie a diviziilor române prin preluarea treptată a unor fâşii de la diviziile ruse şi desfăşurarea în cooperare a operaţiei de apărare cu acestea, până la înlocuirea lor definitivă, a avut ca rezultat oprirea ofensivei inamicului, cel puţin pentru un timp, pe aliniamentul general valea Siretului (în dreptul localităţii Bilieşti), Pădurea Neagră (inclusiv), est Ciuşlea, est Străjescu, pădurea Prisaca (inclusiv), exclusiv Băltăreţu, nord Tişiţa, exclusiv pădurea La Răzoare, inclusiv Străoane, exclusiv Muncelu, inclusiv Şerbeşti.
Luptele de apărare de la porţile sudice ale Moldovei erau urmărite cu mare atenţie de cercurile militare, dar şi politice şi diplomatice din ţările aliate, tot mai conştiente de importanţa deznodământului lor pentru soarta războiului şi a Coaliţiei în această parte a continentului. Pentru exemplificare, redăm câteva opinii desprinse din rapoartele din acele zile extrem de încordate: „Austro-germanii au atacat în ultimul timp România prin trei părţi deodată” – transmitea şeful Legaţiei belgiene la Iaşi, la 1/14 august, ministrului Afacerilor Străine, baronul Beyens – precizând că „armata română, care se află într-o bună situaţie materială şi morală”, înfruntă „inamicul cu succes, pricinuindu-i grele pierderi”, în pofida unor evidente slăbiciuni ale trupelor ruse aliate. Inamicul, se arată mai departe „pare hotărât să dea o lovitură decisivă pentru a scoate România din joc […], ca atare situaţia este foarte serioasă, fără ca totuşi să fie critică”, adăugând: „dacă nicio eroare gravă nu se produce pe vreun alt front din Occident, îndeosebi pe cel din Italia […] soarta României va fi salvată”. „Azi 3[/16] august, telegrafia la rândul său ataşatul militar italian, am intrat în a 11-a zi a sângeroasei bătălii de la Mărăşeşti. În zilele de 1[/14] şi 2[/15] august inamicul a atacat aproape fără întrerupere în diverse puncte fără a obţine avantaje potrivit sacrificiilor făcute […] valoarea trupelor române ne lasă speranţa că bătălia se va desfăşura în avantajul românilor”, adăugând şi el „dacă activitatea Aliaţilor pe celelalte fronturi le va interzice germanilor să-şi aducă alte forţe pe frontul român”. În concluzia raportului său, colonelul Luciano Ferigo ţinea să remarce: „În luptele din regiunea Oituz şi în mod special în bătălia de la Mărăşeşti trupele române au arătat o valoare superioară de toată lauda: entuziasm, avânt şi eroism care merită admiraţie”, apreciind că este nevoie ca, în aceste momente dificile, de trimiterea de încurajări din partea Înaltului Comandament italian, care poate contribui la consolidarea moralului românilor.
În raportul său din 5/18 august adresat ministrului de Război al Franţei, generalul Henri M. Berthelot ţinea să detalieze şi să precizeze capacitatea Comandamentului român şi tenacitatea trupelor sale în faţa unui adversar care ataca continuu şi care dispunea de efective superioare şi mijloace de artilerie considerabile: „Evenimentele care s-au derulat în perioada 7-17 august [stil nou – n.n.] ne permit la ora actuală să definim în ansamblul său planul german pe întregul front de la Nistru la Dunăre. Ofensiva din Bucovina s-a oprit pentru moment; […] Atacul început în regiunea Mărăşeşti s-a dezvoltat cu violenţă, mai întâi în zona Furceni, calea ferată Focşani-Mărăşeşti, apoi – ca urmare a rezistenţei înverşunate a Diviziilor 5 şi 9 române – în regiunea Satu Nou, pe frontul ocupat de ruşi şi în final, pe măsură ce trupele ruse, datorită slabei lor rezistenţe opuse inamicului, erau înlocuite de trupele române ale Armatei 1, s-a extins spre vest şi în prezent se exercită pe tot frontul între Ireşti şi Siret. […] E locul să adaug că aceste trupe [române] au luptat cu o energie demnă de elogiu şi că lor se datorează restabilirea şi menţinerea unei situaţii care altfel ar fi fost disperate”.
Duminică 6/19 august 1917, a fost o zi de răscruce pentru însuşi viitorul statului român. Încleştarea de forţe angajată pe tot parcursul acestei memorabile zile avea să fie decisivă pentru soarta bătăliei de la Mărăşeşti şi, în plan general, a întregii Românii. Analizând şi apreciind la adevărata valoare situaţia creată sub presiunea puternică a forţelor vrăjmaşe, urmările ei în plan strategic pentru evoluţia ulterioară a bătăliei, comandantul Armatei 1 române avea să intervină cu măsuri eficiente pentru susţinerea rezistenţei şi executarea unei riposte ofensive decisive. Aceste măsuri aveau să se grefeze armonios pe fondul general de desfăşurare a luptelor, caracterizat de dăruirea, eroismul şi tăria trupelor române. În acele momente de răscruce cronica bătăliei a înregistrat nenumărate exemple de curaj, iniţiativă şi spirit de jertfă ale luptătorilor noştri, care în final, prin acţiuni viguroase, vor reuşi să bareze atacurile inamicului, pricinuindu-i grele pierderi în efective şi materiale de război. Succesul obţinut de Armata 1 română a fost de o importanţă deosebită. Întâi de toate fusese dejucat planul comandamentului inamic de a pătrunde la nord de Mărăşeşti şi est de Siret, ziua de 6/19 august 1917 reprezentând, după cum avea să afirme acelaşi general Grigorescu, mormântul ofensivei germane pe frontul românesc. Un câştig la fel de important a fost cel în plan moral, ostaşii români învingând un inamic puternic şi experimentat. Era evident o înfrângere severă în primul rând a Armatei 9 germane pe frontul român, neaşteptată de Înaltul Comandament al Puterilor Centrale, un eşec care va determina în scurt timp oprirea acţiunilor ofensive pe întregul front din Moldova.
Ziua de 6/19 august 1917 a demonstrat, din plin, eficienţa activităţii neobosite a conducerii româneşti, susţinută de Misiunea Berthelot şi de celelalte misiuni aliate, pentru optimizarea potenţialului militar al ţării în lunile anterioare. Toate acele zile şi nopţi de trudă pe câmpurile de instrucţie, suferinţele cumplite cauzate de lipsurile de tot felul îndurate în circumstanţe complexe, lupta cu bolile generate de condiţiile mizere ale retragerii şi ale unei ierni teribile, toate erau acum compensate prin răsunătoarea izbândă de stăvilire a ofensivei generalizate a Puterilor Centrale. Dacă la Mărăşti fusese evidenţiată în mod strălucit capacitatea ofensivă a diviziilor române, apte să sfărâme apărarea inamică temeinic pregătită, adânc eşalonată şi înzestrată cu o tehnică de război deosebită, la Mărăşeşti a fost probată elocvent capacitatea defensivă a marilor unităţi ale Armatei 1 române, rezistenţa fizică şi tăria morală a soldatului, capacitatea organizatorică şi de comandă a ofiţerilor români angajaţi într-o supremă confruntare pentru apărarea ultimului colţ de ţară rămas liber. Probă cu atât mai grăitoare cu cât statornicia în apărare a fost de neclintit în faţa celor mai bune divizii ale inamicului – în primul rând germane, atât ca putere de foc, cât şi ca experienţă de război şi calităţile comandanţilor. Armata română se vădea astfel, în ansamblul ei, în vara anului 1917, la înălţimea celor mai puternice forţe militare ale coaliţiei adverse, capabilă să aplice acestora, în ofensivă şi în apărare, lovituri nimicitoare.
Rezistenţa eroică şi exemplară a ostaşilor noştri avea să fie recunoscută şi de generalul Dmitri Gr. Şcerbacev, adjunctul Comandantului de Căpenie al Frontului român, prin Ordinul său de zi în care ţinea să sublinieze: „ Sunt plin de admiraţie pentru eroismul trupelor române şi [le] felicit […] pentru felul strălucit în care ele au respins ofensiva vrăjmaşă”. În Raportul general săptămânal al Grupului de Armate Mackensen din ziua de 13/26 august 1917 se aprecia că luptele desfăşurate în perioada 25 iulie/7 august-6/19 august demonstrează că presupunerile şi speranţele comandamentului german, şi anume că forţele române şi ruse se vor retrage fără a opune vreo rezistenţă deosebită, fuseseră eronate. „Dimpotrivă – se sublinia în acest document – s-au bătut cu curaj şi fiecare şanţ, fiecare casă, fiecare înălţime a fost apărată cu înverşunare. Conducerea superioară [româno-rusă] dorea evident o rezistenţă până la ultimul om. Contraatacurile inamicului au fost bine conduce şi în cele mai multe cazuri au dus la lupte corp la corp într-un teren frământat. Numai împotriva Corpului 1 rezervă german […] au fost dezlănţuite aproximativ 60 de asemenea contraatacuri”. La sfârşitul celei de-a doua etape Armata 1, prin abnegaţia şi fermitatea trupelor sale, prin măiestria militară a comandamentului, reuşea să oprească ofensiva puternică a Puterilor Centrale, iar în unele sectoare de la centrul dispozitivului său să respingă forţele inamice, ceea ce a permis să menţină, în general, aliniamentul pe care trupele se găseau la începutul ofensivei duşmane.
Etapa a III-a: 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917
În cursul acestei etape acţiunile au cunoscut o anume stabilitate, luptele îmbrăcând un pronunţat caracter al „războiului de tranşee”. Inamicul va mai încerca o ultimă încercare ofensivă, ce va fi rapid anihilată de trupele române. Comandamentul Armatei 1, pe de altă parte, a iniţiat, la rândul său, o amplă contralovitură destinată a respinge vrăjmaşii şi să-i priveze de orice facilităţi de teren de unde ar fi putut să iniţieze noi acţiuni ofensive.
La sfârşitul celei de-a treia etape a operaţiei de la Mărăşeşti, Înaltul Comandament al Puterilor Centrale a fost obligat să renunţe la ofensivă, trecând la o atitudine în general defensivă. Lărgimea fâşiei de apărare a Armatei 9 germane, principala componentă militară de pe frontul român, era acum de aproximativ 72 km. Puternica ei ofensivă, declanşată la 24 iulie/6 august 1917, cu lovitura principală pe direcţia Focşani, Mărăşeşti, Adjud, a „culisat” spre stânga armatei, pe măsura introducerii operaţiei a diviziilor române, blocându-se, în final, în terenul muntos-împădurit din zona Subcarpaţilor Vrancei. În această ultimă parte a bătăliei, forţele române prin atitudinea lor energică / respingând cu hotărâre încercările repetate ale comandamentului inamic de a ieşi cu trupele sale din munţi spre o zonă cu un teren favorabil reluării ofensivei într-o perioadă ulterioară / au determinat partea adversă să treacă la apărare. În ultimă instanţă, decizia adversarilor evidenţia caracterul victorios Bătăliei de la Mărăşeşti prin zădărnicirea ofensivei Puterilor Centrale, în frunte cu Armata 9 germană.
Concluzii şi învăţăminte
Bătălia de la Mărăşeşti, angajată iniţial între Armata 9 germană şi Armata 4 rusă, s-a transformat, în scurt timp, într-o aprigă încleştare între trupele române şi ruse, pe de o parte, şi Armata 9 germană, întărită cu forţe austro-ungare, pe de altă parte. Din ziua de 31 iulie/13 august 1917, ora 23.00, conducerea efectivă a bătăliei a fost preluată de comandamentul Armatei 1 române, căruia i s-au subordonat o serie de mari unităţi ruse, în primul rând Corpul 8 armată. Generalizarea introducerii în operaţie a forţelor Armatei 1 române, care din 2/15 august avea pe frontul de la Mărăşeşti în prima linie patru divizii (5, 9, 13 şi 10 infanterie) faţă de trei divizii ruse (103, 15 şi 14 infanterie), a consolidat stabilitatea apărării, imprimându-i un pronunţat caracter activ şi dinamic, fapt ce a redus considerabil, până la anihilare, ritmul ofensivei Armatei 9 germane. Acest lucru este demonstrat şi prin faptul că principalul spaţiu cucerit de germani în această bătălie (168 km2) a fost pierdut până la introducerea masivă în luptă a trupelor române, atunci când apărarea a cedat în sectoarele forţelor ruse care, de cele mai multe ori, s-au retras fără a rezista. Prin oprirea ofensivei Grupului de Armate Mackensen şi slăbirea forţelor sale combative, Comandamentul Suprem al Puterilor Centrale a fost nevoit să renunţe la orice încercări de a smulge iniţiativa strategică pe frontul român, să renunţe la ofensiva spre sudul Ucrainei, trecând definitiv la apărare. Pe bună dreptate se aprecia, la vremea respectivă, că înfrângerile suferite de Puterile Centrale pe frontul român în vara anului 1917 constituie „lovitura cea mai importantă pe care germanii au primit-o în estul Europei”.
„La Mărăşeşti, la nord de Focşani, pe Siret – avea să raporteze în acele zile Gustave Boissier, însărcinatul cu afaceri a.i. al Elveţiei în România – luptele au fost foarte violente. […] Datorită eroismului trupelor române, mai mult sau mai puţin secondate de câteva divizii ruseşti, această eventualitate [a ruperii frontului – n.n.] nu s-a produs încă; duşmanul a putut fi împiedicat să avanseze şi dacă, pe alocuri, a înaintat puţin, în alte sectoare a trebuit să se retragă […] Este incontestabil că [germanii] au suferit un serios eşec, neputând pune în aplicare, în ciuda pierderilor foarte mari, proiectul lor de invadare completă a Moldovei şi pentru că au avut de întâmpinat, din partea armatei române, o rezistenţă la care nu se aşteptau. Comportamentul acesteia este acum mai presus de orice elogiu…”. Comentând aceste realităţi, ziarul britanic „Halifax Evening Courier” din 1 septembrie 1917 aprecia că „România a adus un serviciu incalculabil Rusiei şi cauzei comune a Aliaţilor”; o lună mai târziu, într-un articol publicat la 12 octombrie 1917 în „Daily Chronicle” şi intitulat sugestiv România eroică, analistul şi diplomatul francez Robert de Flers afirma categoric: „Armata reconstituită a României a salvat frontul de Est”, sintetizând, astfel, importanţa considerabilă a bătăliei câştigate de forţele româneşti.
Dintre numeroasele mărturii contemporane, care ele însele pot constitui obiectul unui volum, mai spicuim câteva aprecieri străine la adresa celor care prin voinţa şi energiile lor devotate au pus Siretul ca o barieră de netrecut în faţa maşinii de răboi a Puterilor Centrale şi aliaţilor acesteia. Astfel, într-o telegramă semnată de Premierul rus Aleksandr F. Kerenski se sublinia: „Guvernul provizoriu se înclină în faţa vitejilor care au acoperit de glorie trupele române sub direcţia Comandamentului lor Suprem şi îl roagă [pe acesta] să primească ca semn al fraternităţii noastre de arme Ordinul Sf. Gheorghe, crucea bravilor”. La rândul său, Premierul britanic David Lloyd George, într-o telegramă trimisă personal lui Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului român, îşi exprima „profunda noastră admiraţie pentru curajul eroic şi avântul” dovedite de trupele române. „Reconstituirea armatei române şi rezistenţa lor încăpăţânată / rezistenţă atât de preţioasă pentru cauza comună / pe care această armată o opune duşmanului în acest moment, în condiţii de o greutate excepţională, prezintă un exemplu măreţ de tăria pe care libertatea o inspiră unui popor liber”.
În timp ce generalul Ferdinand Foch se alătura preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandre Ribot, în evidenţierea contribuţiei româneşti la cauza Antantei, comunicând întreaga disponibilitate a Înaltului Comandament francez de a intensifica susţinerea efortului de război, generalul Henri M. Berthelot, şeful Misiunii militare franceze în România, declara în acele zile plin de efuziune: „Soldaţii români luptă admirabil. Credeţi-mă. Sunt la înălţimea celor mai viteji apărători. Ei sunt cei mai buni soldaţi ai lumii”. Generalul John J. Pershing, şeful Misiunii militare a SUA în Franţa, viitorul comandant al Forţelor expediţionare nord-americane în Europa, îi mărturisea conaţionalei noastre Elena Văcărescu sincera sa admiraţie pentru „splendidul eroism al armatei române, care şi-a apărat cu îndârjire pământul patriei”, în timp ce William W. Andrews, însărcinatul cu afaceri a.i. al SUA la Petrograd, referindu-se la cea mai mare bătălie din istoria românilor, raporta Secretarului său de Stat Robert Lansing, despre „elanul armatei române reconstituite, reechipată şi revigorată, care se află în admiraţia tuturor”.
Operaţia de apărare executată de Armata 1 română în zona Mărăşeşti s-a înscris printre cele mai importante bătălii ale Primului Război Mondial. Prin amploarea ei, prin extrema tensiune cu care s-au desfăşurat confruntările directe dintre forţele potrivnice, dar mai ales prin implicaţiile pe plan politic şi strategic, dramatica înfruntare din Poarta Focşanilor s-a ridicat la nivelul marilor operaţii ale conflagraţiei mondiale. Iată de ce, acum la o sută de ani de la evenimentele care au fost analizate şi comentate elogios de contemporani, suntem neplacut surprinşi de faptul că marile sinteze consacrate primei conflagraţii mondiale, ca şi multele studii publicate în ultimii ani peste hotare, este vorba în primul rând de cele publicate în Occident, dar şi pe alte meridiane, neglijează sau minimalizează până la extrem efortul românesc, sacrificiile probate de poporul şi ţara noastră.
Concluzia este una singură: se impune o ofensivă istoriografică susţinută de traducerea celor mai valoroase contribuţii în limbi de circulaţie internaţională şi difuzarea lor, în paralel cu o campanie de expuneri şi conferinţe academice în marile centre universitare de pe întregul glob. Închei cu speranţa că factorii guvernamentali responsabili vor înţelege şi vor sprijini un asemenea demers, nu numai în cadrul Programului Centenar, menit a promova adevărul asupra evoluţiei noastre ca neam şi stat, apărând interesele noastre naţionale printr-un dialog sincer şi constructiv.
Notă: Textul (avanpremieră la volumul „Bătălia de la Mărăşeşti”, realizat împreună cu regretatul general şi profesor Dr Nicolae Ciobanu) face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „Retrăiri istorice în veacul XXI”, Ediţia XIV/VI – „1918-2018 Centenarul Marii Uniri”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 7-8 septembrie 2017, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.
Sursa: Prof. univ. dr. diplomat Dumitru Preda, Revista ART-EMIS