Actualitatea unei viziuni şi construcții politice

 „Ti-Tu-Les-Cu! Cele patru silabe ale numelui său sonor au umplut istoria diplomatică de după război” (Marele Război) – scria Raymond Cartier, renumit jurnalist francez în ziarul „L’Époque” din 6 iunie 1939, adăugând: „El a fost unul din marii oameni ai României, unul din marii oameni ai Micii Antante, unul din marii oameni ai Genevei [Societăţii Naţiunilor] şi, pentru a spune totul, unul din marii oameni ai Europei. De zece ori ministru, din care de opt ori al Afacerilor Străine. Zece ani ambasador [ministru plenipotențiar] la Londra, rămânând în acest timp inspiratorul, animatorul diplomaţiei române. A fost cel mai strălucit şi cel mai dinamic dintre toţi cei care au vrut să construiască o Europă nouă, bazată pe egalitatea puterilor şi pe respectul tratatelor […] Admirat fără rezerve sau combătut fără măsură, el a fost în centrul tumultului vieții, al luptei ...”[1].

Fără îndoială, personalitatea eminentă a Bărbatului de Stat şi Om politic care a fost Nicolae Titulescu, de la a cărui trecere în veșnicie s-au împlinit 80 de ani, opera sa politică şi diplomatică de dimensiuni impresionante au atras atenţia şi analiza contemporanilor săi şi continuă să reprezinte până astăzi un model şi o referință plină de inspirație pentru generațiile de azi şi de mâine[2]. Iată ceea ce explică faptul că, în pofida scurgerii timpului – nemilos cu noi toţi, un număr mereu sporit de studii, de cărţi sau de culegeri de documente savant elaborate sunt publicate, evidențiind datele şi trăsăturile caracteristice ale unei activităţi prodigioase, un stil de lucru atât de personal şi impresionant, dar mereu strâns legat de nevoile şi aspirațiile Ţării şi ale Neamului său.

Admirabila şi consecventa sa viziune asupra politicii de pace şi de securitate în Europa şi în lume, asupra necesității cooperării economice şi intelectuale în beneficiul progresului umanității şi mai ales nobilul său exemplu de muncă şi acţiune pentru apărarea independenţei şi integrității Statului naţional unitar român, la a cărui fundamentare contribuise în anii Primului Război Mondial şi ai Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920, concepția sa clarvăzătoare privind integrarea României în structurile europene, în acelaşi timp păstrând rolul bine definit şi identitatea naţională specifică, constituie tot atâtea argumente autentice de actualitate a mesajului operei sale complexe[3].

„Sunt român, născut din părinți români, crescut la școala lui Take Ionescu şi Vintilă Brătianu – ţinea Titulescu să sublinieze în 1936, într-o scrisoare adresată în calitatea sa de Ministru al Afacerilor Străine președintelui Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu – şi, prin urmare, naționalismul românesc este pentru mine o dogmă, atât în afară, cât şi în interiorul ţării. De aceea, cer ca nimeni din străinătate să nu se amestece în treburile noastre interne, iar directivele politicii noastre interne să rămână pur româneşti”[4]. Acestea au fost coordonatele esențiale ale politicii sale externe

Nicolae Titulescu a știut să-şi ofere talentul, capacitatea şi cunoștințele sale juridice, politice şi financiare, întemeiate pe o remarcabilă erudiție şi pe o experiență practică sporită în circumstanțe internaţionale intense, elocvența sa inconfundabilă şi abilitatea de gestionare a diverselor chestiuni şi situații tensionate, dublate de perspicacitate, suplețe şi curaj, având la bază, totuşi, o minuțioasă pregătire şi cumpănire a deciziilor, toate pentru apărarea intereselor superioare ale Statului român.

Observator fin al fenomenelor politice, economice şi social-culturale ale epocii sale, filtrate de spiritul său pătrunzător şi de judecata sa sigură, atât de cunoscute şi apreciate de contemporani, de colaboratori sau de adversari, Titulescu a urmărit cu un ochi foarte atent evoluțiile politicii internaţionale, atitudinea şi reacțiile Marilor Puteri, fie cele învingătoare în Marele Război recent încheiat în 1918-1920 (desigur mă refer şi la tratatele de pace semnate la Paris-Versailles), fie cele învinse, pe fondul transformărilor survenite îndeosebi în noua arhitectură geo-politică de pe continentul european şi în echilibrul de forțe pe plan internaţional, proces dinamic determinat de interese divergente şi contradicții evidente în bătălia pentru resurse şi dominația unor întinse regiuni din afara Europei, amplificate, aşa cum analiza istorică a dezvăluit cu numeroase exemple, de o surprinzătoare miopie a cabinetelor occidentale în faţa ascensiunii curentelor de dreapta, fasciste şi a manifestărilor revizioniste, mai ales din anii 1930. Menținerea şi consolidarea echilibrului (statu-quo-ului de după 1920) şi a păcii[5] aveau să devină în sistemul de gândire şi acţiune politică al lui Titulescu axa centrală  a întregii sale activități asidue, el considerând că numai astfel putea fi păstrată unitatea naţional-statală, câștigată cu jertfa a peste un milion de români de pretutindeni, garantă a dezvoltării democratice a societății româneşti.

Potrivit acestei concepții, dar fără a neglija experiența istorică – adesea dureroasă pentru români, dar şi pentru alte Puteri mici şi chiar mijlocii – Nicolae Titulescu a demonstrat o viziune realistă şi pragmatică[6]; identificând amenințările la adresa ţării sale, el a întreprins o acţiune progresivă de creare a unui sistem defensiv de alianțe susținut de instrumente juridice internaţionale având la bază Statutul Societăţii Naţiunilor din 1919: Mica Antantă, prima organizație regională creată în 1920-1921 şi restructurată în 1933[7], Înţelegerea Balcanică realizată în 1934, Pactul de neagresiune din 1933 semnat cu U.R.S.S., etc). Dar tot el avea să precizeze: „niciodată nu am stabilit securitatea României numai pe baza Pactului Societăţii Naţiunilor”[8].

Totodată, promovând şi semnând acte diplomatice de referință pentru consolidarea statutului şi a relaţiilor României cu state de pe celelalte continente, el s-a pronunțat pentru realizarea unor conlucrări multilaterale active, care să dea încredere şi speranțe pentru pacea, securitatea şi stabilitatea raporturilor internaţionale.

Aşa cum exegeții operei politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu au subliniat, Omul de Stat şi Diplomatul român a gândit întotdeauna situaţia şi destinul ţării sale, în primul rând, pe coordonatele Europei, dar nu a vorbit niciodată de Europa de Est şi de Vest, considerând Vechiul Continent ca un tot unitar, în cadrul căruia Românii şi România trebuie să aibă un loc bine definit şi respectat. În acelaşi timp, sesizând fragilitatea tratatelor de pace şi stările conflictuale apărute în raporturile internaţionale,  imediat după încheierea acestora, Titulescu a extins acţiunea sa întemeiată pe securitate şi dezarmare ca piloni ai păcii dincolo de continentul european, afirmând astfel o legătură unitară între securitatea europeană şi cea internaţională.

De la tribuna Societăţii Naţiunilor, în cadrul demersurilor sale ca ministru al Afacerilor Străine el a căutat în permanenţă să dea concretețe acestei concepții, prin susţinerea unor inițiative regionale nu numai în Europa, dar şi pe celelalte continente[9]. Pentru că securitatea colectivă a însemnat pentru el eliminarea forţei şi a amenințării cu forţa, a războiului ca „instrument legal” în soluționarea conflictelor între state, şi instituirea acelor instrumente juridice internaţionale capabile să asigure respectarea normelor şi principiilor de drept internaţional în relaţiile între statele lumii, indiferent de mărimea şi capacitatea lor economică şi militară.

Politica mea externă – avea să sublinieze el în repetate rânduri – bazată pe securitatea colectivă şi pacea indivizibilă, a vizat „constituirea unui front unit al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva frontului unit al agresorilor posibili”; era o abordare înnoitoare şi constructivă într-o lume cu numeroase contradicții şi frământări, cu manifestări violente ale militarismului şi fascismului, pe fondul crizei economice mondiale (1929-1933), în care, pe lângă pledoaria în favoarea unui nou model de securitate a atras atenţia asupra responsabilităților directe ale Marilor Puteri în identificarea şi realizarea unor forme şi mijloace concrete de acţiune în favoarea păcii. „Pacea  este o necesitate absolută  pentru Europa întreagă – declara ministrul Afacerilor Străine român, într-un interviu acordat presei la Belgrad, cu prilejul reuniunii Micii Antante din iunie 1928. Această necesitate este realizată de către toate națiunile conștiente de transformările produse de război şi de urmările sale şi de către nevoia imperioasă de a fi pregătiți oricând pentru a rezista uni dezorganizări vătămătoare pentru toţi, printr-o muncă neîntreruptă de reclădire […] Nu poate exista pacea adevărată – adăuga el – dacă nu există în sufletele tuturor o încredere desăvârșită în stabilitatea condițiilor actuale”[10].

„Tratatele actuale pot avea în ochii multora imperfecțiuni. Dar, chiar dacă aceasta ar fi aşa, nu ar trebui să mire pe nimeni, căci tratatele sunt făcute de noi oamenii” – continua Titulescu. Afirmând că „intangibilitatea tratatelor nu este pentru noi o doctrină pornită din egoism naţional, din orbire sau din încăpățânare”, el sublinia cu claritate: „Intangibilitatea tratatelor este interesul nostru al tuturor şi, nefiind numai un interes particular al unora, ea este condițiunea sine qua non a menținerii păcii”[11].

Pentru plasticitatea imaginii, redăm şi aprecierea sa privind rostul coaliției româno-iugoslave-cehoslovace în afacerile internaţionale şi în consolidarea securității europene: „Mica Antantă îmi face impresiunea unor diguri ale unui port uriaș […] Portul pe care îl deservește este Europa şi liniştea pe care se sforțează să o mențină apelor este pacea Europei”[12].

În ecuația schimbătoare a raportului Pace-Război, sub influența factorilor eterogeni social-politici (amplificarea forţelor bolşevice şi  a mișcărilor anarhiste pe fondul amintitei crize mondiale) şi a reacțiilor tot mai accentuate ale statelor revizioniste de după 1930, Nicolae Titulescu avea să dovedească încă o dată realismul său geopolitic prin generarea  şi apoi parafarea Pactului Înţelegeri Balcanice (Turcia, Iugoslavia, Grecia şi România) pentru sporirea securității colective şi descurajarea amenințărilor în sud-estul şi centrul Europei, ca şi în bazinul Mediteranei orientale[13]. „Ideea care ne-a călăuzit pe noi, făuritorii Înțelegerii Balcanice, este simplă – arăta ministrul român în discursul rostit la dineul oficial oferit de guvernul elen. Noi suntem dornici de pace. Dar ştiu că pacea reală îşi are izvorul în încredere, iar încrederea îşi are izvorul în stabilitate. Prima stabilitate pe care un Stat o caută, nu în interesul său egoist, ci în interesul general, este stabilitatea frontierelor sale. […] Tratatul de la Atena este înainte de toate un gest poruncit de instinctul de conservare […] este o operă  de realism politic, care serveşte pacea […] o operă de justiție, căci respectă scrupulos dreptul altora până înt-atât încât invită pe toţi cei interesați să participe la regimul pe care şi l-au creat semnatarii. […] De aceea, noi suntem gata să întreprindem, împreună cu toţi aceia care vor recunoaște definitiv şi loial frontierele noastre, o vastă muncă de apropiere economică şi politică […] Securitatea, înțelegerea, asociația, integrarea, iată cele patru coloane ale templului pe care l-am ridicat astăzi păcii…”[14].

Prin aderarea celor două state ale Micii Antante – România şi Iugoslavia – la noua alianță, sistemul securității colective era astfel sensibil consolidat şi extins, ceea ce avea să irite grupul statelor revizioniste (Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria), care în perioada imediat  următoare vor acţiona pentru destabilizarea sistemului[15].

În acelaşi an 1934 Nicolae Titulescu – care urmărise cu atenţie evoluțiile politice din America de Sud şi America Centrală şi care atât la Geneva, la Societatea Naţiunilor, cât şi ca ministru al Afacerilor Străine demonstrase o evidentă deschidere spre dezvoltarea relaţiilor cu ţările respective, având o bună comunicare şi legături de prietenie cu valoroși diplomaţi şi juriști latino-americani, inaugurând de asemenea primele misiuni diplomatice în Brazilia, în 1927, Argentina, în 1928, în Mexic, Chile şi Uruguay în 1935 şi în Venezuela, în 1936[16] – avea să inițieze procesul de adeziune a statelor membre ale Micii Antante la Pactul de neagresiune şi conciliațiune de la Rio de Janeiro (Pactul Saavedra Lamas), semnat în urmă cu un an la 10 octombrie 1933[17]. În acest scop, la 12 decembrie 1934, în calitate de preşedinte al acesteia, el adresa o Notă ambasadorului argentinian la Roma, José María Cantilo în care, aşa cum reiese din telegrama transmisă la Bucureşti, două zile mai târziu, „am condiţionat adeziunea […] de rămânerea în vigoare, fără cea mai mică schimbare, a angajamentelor anterioare, ca Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatele de alianță …[…] Înţelegerea Balcanică – preciza în încheiere – va face şi ea o notă identică”[18] (s.a.).

„Delegaţii din America de Sud – avea să consemneze Titulescu în volumul său Politica externă a României – vin la Geneva cu un ideal, acela al securității colective. Acolo unde dezbaterile şi rezoluțiile de la Geneva nu mai avansează, statele din America de Sud completează opera de organizare a păcii, prin pacte adaptate nevoilor lor, aşa cum sunt de exemplu Pactul Saavedra Lamas şi Pactele Panamericane[1]. Prezenţa latino-americanilor la Societatea Naţiunilor, îi dă acest caracter universal” [20].

Evocând personalitatea şi demersurile marelui Om de Stat şi Diplomat român de vocație universală pentru întărirea colaborării multilaterale cu statele din America Latină, tânărul ministru al Afacerilor Externe Adrian Năstase, în discursul rostit la 10 iulie 1991, în Academia Naţională a Republicii Venezuela, ţinea să releve: „Adeziunea ţării noastre, precum şi a altor 32 de state, la Pactul de neagresiune şi conciliere  Saavedra Lamas ar fi putut, dacă atrăgea adeziunea celeilalte Americi, nordice,  să înlăture  sfiala democrațiilor apusene în faţa forţelor agresive, ar fi împiedicat  a Doua Conflagrație Mondială şi a r fi impus punctele principale ale idealului politic titulescian: în interior, instaurarea deplină a statului de drept, democratic, şi, în afară, respectul legalității internaţionale”[21].

Nicolae Titulescu, alături de colegii săi din America Latină, s-a pronunțat cu consecvență împotriva acțiunilor agresive din 1935 împotriva independenţei şi suveranității Abisiniei (Etiopiei), a ocupării zonei demilitarizate a Rhenaniei în 1936, în fond contra violării acestei legalități internaţionale, iar în 1931 şi mai târziu în 1937 împotriva agresiunilor Japoniei în China.

Pentru el, spirit profund democratic şi vizionar, rod al formației sale de jurist, filosof şi om politic, dar şi al unei experiențe internaţionale bogate, Pacea durabilă nu rămâne decât o vorbă zădarnică dacă nu e clădită pe unica temelie ce o poate susţine, şi anume Securitatea. În concepția sa, securitatea a fost însă permanent strâns legată de exprimarea suveranității statelor independente şi a sentimentului naţional: „A preconiza ca rețetă a unei păci permanente  abolirea suveranității – va formula el în faimosul Dictionnaire diplomatique publica de A.F.  Frangulis – înseamnă nu numai a preconiza o soluție imposibilă, ci şi, dacă ne-am îndrepta pe această cale, să aruncăm lumea în haos şi anarhie, căci nu se poate întrevedea nici realizată, nici limpede concepută noua organizare care ar trebui să intre în vigoare […] a preconiza drept rețetă a unei păci permanente abolirea sentimentului naţional înseamnă – continua ilustrul gânditor român – nu numai a preconiza o imposibilitate, ci şi a răpi omului baza esențială a individualității sale actuale”[22].

Linia sa politică, prodigioasa sa operă diplomatică, vizând constituirea unui trainic sistem de securitate europeană şi internaţională, care să descurajeze forţele agresoare şi să conducă la pace şi întărirea încrederii între popoare, pentru stabilitate şi cooperare rodnică, pentru progresul umanității, reprezintă şi în zilele noastre un exemplu stimulator şi de actualitate, o pledoarie valabilă în esența ei pentru necesitatea demersurilor constructive care să dea sens şi continuitate devenirii noastre în noul Mileniu al III-lea, în care suntem confruntați cu numeroase şi grave sfidări existențiale.

Avem nevoie de Titulescu, de luminile gândirii sale, de autoritatea sa clarvăzătoare şi de îndârjirea cu care a luptat pentru interesele superioare şi permanente ale Ţării sale şi ale Umanităţii. De aceea, spunem precum Profesorul Nicolae Basilescu, Decanul Facultății de Drept din Bucureşti, în urmă cu aproape 90 de ani: Nicolae Titulescu este astăzi un capital naţional […] Nolli eum tangere![23]