După atâtea şi atâtea suferinţe, poporul meu nu mai încetează să sufere. Încă mai spune: „ Of, cât mă mai doare!”, iar plânsul lui e unul fără lacrimi. Pentru că, de când ne-am pierdut credinţa şi suntem în stare să-l dăm şi pe Dumnezeu în judecată pentru toate necazurile noastre, au secat toate lacrimile.

Şi mă întreb: până când ne vom uita durerile, cuvintele şi umilinţa ori adevărul şi minciuna vor fi sinonime?

Cât vom mai îndura această robie continuă, ca şi cum n-am fi scăpat de arest niciodată. Sau, atât de mult ne-am obişnuit să purtăm cămaşa de forţă, încât nici nu-i mai simţim strânsoarea, şi nici sufletul, dar nici inima acestei ţări…

O ţară care merită un destin mult mai bun. Mai ales că Actul Unirii de la 1918 n-a fost anulat de nimeni. Iar ceea ce nu s-a făcut nu înseamnă că încă nu se poate înfăptui! E destul cât ne-am simţit străini în propria casă şi i-am tolerat pe cei ce şi-au propus să ne răstignească limba, istoria şi numele de român. E timpul să fim din nou împreună şi cele două state să devină unul – o ţară. Fiindcă acest neam orfan, ucis şi trădat nu mai poate să plângă pe străzile istoriei… E momentul să se întoarcă acasă!

Citește și: DOINA DABIJA – Poetul din ceruri

Autor: Doina DABIJA, poet, jurnalist, redactor-șef Revista,,Literatura și Arta”

Citește și: ILIE LUPAN: CE FACEM, DOMNILOR ROMÂNI, CU ACEST STAT EȘUAT, R. MOLDOVA ?