Ca să se mărite, unele fete fac farmece prin care se cheamă Ursitul, adică viitorul soț. Iată o astfel de vrajă:

     În nouă marți seara, când îi cina, atunci cea dintâi bucătură să o țipi afară din gură, și punând-o în sân, să te duci de-a dreptul la răchită și să zici:

                     Bună seara, răchită verde înflorită,

                     Cu pară de foc încinsă,

                     Cu a mea dragoste cuprinsă!

                     Așa să-l cuprindă și dragostea mea,

                     Cum a cuprins pe 99 de mame

                     Arșiță și țâță și dor de coconii lor,

                     Cum a cuprins pe 99

                     De prunci mici dor de țâță,

                     Dor de mamele lor!

     Apoi să pui îmbucătura de pâine în palmă, și suflând-o în patru colțuri ale lumei, să zici:

                      Duh sfânt și curat,

                      Du-te-n lume,

                      Peste lume,

                      La ursitu meu anume!

                      Pe gura cămășii bagă-te,

                      La inimă așază-te,

                      Și-i du dor din doru mieu,

                      Du-i dragoste din dragostea mea,

                      Și laudă din lauda mea:

                      De mândră și frumoasă,

                      De găzdoaie bună-n casă!

                      Nu-i da a fi, nu-i da a trăi,

                      Până la mine n-a veni!

                      Cu mine să grăiască,

                      Cu mine să se sfătuiască

                      Cum în lume să trăiască!

     Pâinea ce-a rămas să o arunci peste cap și să fugi, neuitându-te înapoi!

     Farmecele de mai sus se fac în Maramureș. Tot în Maramureș, ca să chemi Ursitul, se recomandă următorul farmec și descântec:

     În nouă marți seara, cu-o seceră părăsită adună jarul de pe vatra cuptorului, zicând cuvintele de mai jos! Sau cu un pranic, atâta pranică pământul, până se ține descântecul! Sau cu trei crenguțe de priuns sau de stejar sau de soc, lovește pământul, zicând următoarele:

                     Tu ești foc, focșorul meu,

                     Eu îs domn, domnuțu tău.

                     Eu m-oi culca, tu nu ti-i culca,

                    Eu oi durmi, tu nu-i durmi.

                    Ci fă-te șarpe, laur-balaur,

                    Cu solzii de aur,

                    Cu nouăzeci și nouă

                    De guri mușcătoare,

                    Cu nouăzeci de limbi

                    Împungătoare,

                    Cu nouăzeci și nouă de picioare

                    Împroșcătoare,

                    Cu nouăzeci și nouă de cozi

                    Lovitoare!

                    Și te du în lume,

                    Peste lume,

                    La ursitu meu anume!

                    Cu gurile mușcă-l,

                    Cu limbile împunge-l,

                    Cu picioarele împroașcă-l,

                    Cu cozile lovește-l

                    Și la mine arăduiește-l!

                    De-i în pat, aruncă-l sub pat,

                    De-i pe scaun, aruncă-l sub scaun!

                    Nu-i da a fi, nu-i da a trăi,

                    Până la mine n-a vini!

     Desigur, flăcăii nu sunt încântați să li se facă farmece. Când o vrăjitoare vrea să-l salveze pe cel căruia i se face de ursită, îl aduce în fața unui vas cu apă neîncepută, ca să privească înăuntru până ce apare chipul celei ce i-a trimis vrăji și descântece. Atunci vrăjitoarea aruncă un cuțit asupra imaginii, și farmecele se destramă.

Autor: Adrian Bucurescu, scriitor, poet, eseist, etnograf, publicist

Citește și: ADRIAN BUCURESCU – Tradiții traco-române: Vița de Vie și Vinul