Ziua de luni a început cu sunetul telefonului. De la celălalt capăt al firului cineva mi s-a adresat:

– Bună ziua! Vă deranjează un domn.

– Bună ziua! Cum vă numiţi?

– Un domn!

– Mă bucur că sunteţi un domn, dar care vă este numele?

– N-are importanţă!

– Dar cum să mă adresez?

– Domnu’!

– Domnul sau domnitorul Ştefan cel Mare?

– Nu, doar un domn…

     Dar, întrucât discuţia cu „domnu’ ” nu prea a avut sorţi de izbândă, i-am propus acestuia să mă caute în altă zi, atunci când o să-şi amintească numele, şi m-am apropiat de primul chioşc ca să-mi iau o cafea. Când vânzătoarea mi-a sugerat să mă apropii de „masa mestecătoare” din colţul buticului ca să-mi adaug zahăr în pahar, ziua mi s-a mai înseninat. Pentru că nu m-am gândit niciodată până acum că există şi „mese mestecătoare”. Reflectând la expresia femeii, mi-am grăbit pasul să ajung și la masa mea „lucrătoare” din redacţie.

     Aici însă mă aştepta la uşă un alt domn. Acesta s-a uitat încruntat la mine şi a aşteptat să-l salut eu mai întâi, fiindcă na, aşa e cu „domnii”. Apoi, omul mi-a zis poruncitor să intru pe pagina lui de Facebook şi să preiau de acolo un text.

– Şi cine-l semnează? l-am întrebat.

– Nu-i semnat, dar nici nu-i nevoie, pentru că oamenii ştiu cine sunt!

     Ei, și pentru că bărbatul m-a convins că lumea îl cunoaşte, l-am îndemnat să se aşeze la una dintre mesele noastre „mestecătoare” de articole şi să caute în telefon o poză de autor.

– Şi o veţi publica?

– Sigur că da. Însă doar fotografia, fiindcă articolul mai poate aştepta pentru că, din clipa în care sunteţi un „domn”, cuvintele sunt de prisos.