Limite…
Cică e luna plină în Capricorn, zodia nașterii mele. Vine cu schimbări majore, pentru că multe lucruri se întâmplă în astral. Eu nu le înțeleg, cum nu înțeleg de ce oameni cu care am rezonat mult timp, acum îmi devin străini, și alții tăcuți, discreți și cu cuvinte puține îmi dau material de citit în ființa lor, cât să fiu uimita și fericita. Sunt însă mulți cu care merg ușor prin viata, indiferent de trecut, prezent, viitor sau schimbări. Din trecut, iau ce ma ajuta, dar oricât ar fi de greu acum, sunt omul prezentului și îl trăiesc cu bucurie.
Este mai mult decât evident că nu voi putea ieși ușor din mărginirile mele, că limitele mele sunt de parcă le poți atinge cu mâna, dar altcineva, care-mi poartă de grijă din umbră, le trage ușor cât să nu-mi iasă planul și de data asta. Sunt deseori autodistructivă. Mă minimalizez până chiar pot să dispar. Mă trezesc că nu vreau, nu-mi place și nu vad nimic acolo unde alții vad înaltul și specialul. Nici la mine, nici la alții. Câteodată, să fie clar, dar acest câteodată e atât de pregnant, că-mi tulbură viul sufletului.
Îngădui cumva că există lucruri care-mi depășesc cunoașterea, dar că nu mă ating în niciun fel ori nu cum îi ating pe unii. Cuvintele cad pe lângă mine cu forță și din bomba aceea cu ceas întârziat în mintea mea se-nfig așchii de nepricepere. Sunt imposibil de retușat și, sincer, cred că e și târziu pentru asta. În ușa inimii am lăsat o fantă ca aceea din cutiile de scrisori. Mă gândesc, tot câteodată, că poate primind bilețele anonime cu câteva sfaturi, aș începe să-nțeleg unele lucruri și să scutur mediocritatea asta a mea de pe oasele necunoașterii.
Am o încăpățânare absurdă, știu. Câteodată, mă grăbesc să repet acest cuvânt, pricep de unde vin neconcordanțele din mine, dar nu le pot îmblânzi nici măcar de dragul ideii de a fi în pas cu vremurile. Când alții văd în mine mai mult decât sunt, mă sperie.
Timpul meu zace după ce l-am alergat aiurea în multe direcții, iar eu îl prind cu amândouă mâinile să nu-mi scape din singurul loc unde nu m-am simțit niciodată alta. Frazele scrierilor mele s-au adunat ca-ntr-un ghem recunoscătoare că sunt. Nu cer nimic, însă. Nici să le-nșir în povești comune ori cu stea-n frunte, nici să doarmă sub carton presat zâmbind străinilor, nici să curgă ca dintr-o zeamă lungă și nehrănitoare. Nu vor decât să rămână cu mine amintindu-mi că n-am știut ani că pot rupe coaja literelor până iese miez cald. Să le vindec pe alocuri și să le pun haine croite după tiparul minții mele nici nu-ncăpea vorbă.
Câteodată, când subiectele sunt atât de banale le-nrudesc c-o grămadă de oameni, dar apoi le chem acasă și le închid în sufragerie. Bem cafea împreună, ne dăm în leagăn, știți c-am scrânciob în casă, și uităm că nu ne place ce place altora, totdeauna, că nu contează de ce ne-ndepărtăm de ceea ce altădată ne apropia. Ori de cine. O dezamăgire pasageră țipă din menghina evidenței.
De fapt, am observat fără să vreau un vârtej de orgolii prin jur, iar presimțirile mele nu mă-nșală. Bine, mă dau mare puțin! Auzi? Presimțire! Când citești în jur în om și literă, presimțirea nu mai există. Nici intuiția. Vezi, înțelegi, pricepi. Admiri, aplauzi, observând binele mulțumit.
Te miri, taci, pleci ori rămâi cu ce ești și simți, nu cu ce primești și te destabilizează parțial. Nu contorizez nimic de o vreme, doar sunt atentă la detalii. Și tot nu-ncerc să mă prefac că-mi place ori sunt altcineva. În fața timpului meu îmi scot încălțările și merg desculță prin el. Urmele mele se vor șterge, vor rămâne celule care vor auri câteva suflete care, poate, își vor aminti de versul meu șchiop ,,când galben treci prin lumea de mătase”. Și se vor rezolva tacit multe, căci nicio parte nu va trebui să se prefacă. Ne place ori nu. Ce mare grozăvie e să nu ne placă oameni, lucruri, idei?
De nu rămânem azi împreună, loiali, stabili, mușcând din cuvinte care ne așteaptă să le simțim dulcele ori amarul, bunul ori acrul, urâtul ori frumosul, să nu fim ipocriți mâine, când gusturile se vor amesteca imprevizibil. Pot aprecia și fără să-mi placă omul, subiectul, atitudinea. Las totuși fanta inimii deschisa cât să primesc scrisori ori petice de hârtie scrise cu păreri pestrițe, diverse. Când se vor aduna mai multe, le voi citi cu atenție și voi împinge singură marginile felului meu rigid de a fi, cât să-ncapă-n mine iluzia că pot să simt și altfel. La nevoie voi coborî și muntele inimii ca-ntr-o penitență autoimpusa. Căci ce nu pot, nu pot! De ce să justific neputința? Mai bine să arăt mai puțin și să fiu mai mult, decât invers. Sper să-nteleg că ce am primit neașteptat cândva hrănește cu adevărat. Câteodată, din păcate, nu vreau să-mi încurajez ființa să accepte ușor că lumea e o repetiție și că se rescriu mereu bucăți din ea. Ne scriem pe rând, ne citim pe sărite, ne adoptam definitiv, uneori, și ne uităm brusc, cât să facem loc pentru multe altele.
Câteodată.
Adriana Tîrnoveanu
Autor: Adriana Tîrnoveanu
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Limite… - 3 iulie 2026
- ADRIANA TÎRNOVEANU – România poartă IE - 24 iunie 2026
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Noaptea cu drăgăici şi sânziene - 24 iunie 2026
