Observând zilele trecute într-o librărie cartea tatălui meu Nicolae Dabija, „Fratele meu de cruce, tătarul”, o povestire pe care o cunosc foarte bine și pe care am citit-o de mai multe ori, fiind și ultima nuvelă pe care a scris-o, mare mi-a fost nedumerirea când am constatat că titlul acestei istorisiri a fost modificat din „Fratele meu de cruce, tătarul” în „Fratele meu, tătarul”. Mai ales că cele două cuvinte: „de cruce” sunt esențiale, fiindcă în această întâmplare se povestește despre doi dușmani de moarte care se înfrățesc prin sânge. Aceștia merg la un preot care-i pune în genunchi, le citește o rugăciune, îi împărtășește și apoi le crestează fiecăruia brațul cu cuțitul de tăiat prescuri, ca sângele lor să curgă în potir.

    Și, după ce acesta este amestecat, li se dă să-l bea. Această secvență din narațiune fiind importantă, fiindcă e vorba de înrudirea prin sânge a acestor doi vrăjmași.

     Dar iată că cineva consideră că are tot dreptul să se implice în opera tatălui meu și să o editeze cu titlul redactat, dându-ne de înțeles că și în cazul altor scriitori, care nu mai sunt printre noi și nu se pot apăra, putem interveni, corectându-i după bunul nostru plac.

     Bunăoară, acum câteva numere, când am publicat pe paginile revistei articolul lui „Femeia de sacrificiu”, în care N. Dabija spune: „Când o femeie a născut într-un lan de tutun, în timp ce rupea frunze de floarea soarelui…”, deși mi-am dat seama că în propoziție s-a strecurat o greșeală, fiindcă în lanul de tutun nu crește floarea soarelui, am ezitat, totuși, să-l corectez, până nu am căutat în arhiva redacției anul în care a fost publicat articolul, ca să găsesc că era vorba de „floarea dracului” și nu de „floarea soarelui” și, abia atunci mi-am permis să intervin în textul lui.

     Dar iată că unii sau unele sunt mai îndrăzneți/ îndrăznețe ca mine și mâine-poimâine se vor apucă să-i redacteze și pe Vieru, Arghezi, Blaga ori Eminescu, pentru că știu ei de ce. Un gest ce mi se pare absolut regretabil.

P.S.:

     Mai jos găsiți fragmentul din nuvela tatălui meu, Nicolae Dabija „Fratele meu de cruce, tătarul”, în varianta lui originală.

                                                                                                      Doina DABIJA

FRATELE MEU DE CRUCE, TĂTARUL…

Ne-am dus cu toții la schit și valahi, și tătari. Toată lumea, cunoscându-ne de mari dușmani, a fost bucuroasă să ne vadă deodată prieteni. Cei mai siderați au fost greierii, pentru că au muțit cu toții.

Când ne-a văzut intrând în spartul slujbei, părintele s-a speriat, dar, observând că tătarii cu fesuri roșii pe cap aprind lumânări și se închină evlavioși la icoane, și-a stupit în sân, s-a mângâiat cu palma peste barba albă care-i ajungea până la genunchi și s-a apropiat de mine:

– Ce vrei?

– Să mă fac frate cu Efendi Ali Beg, tătarul. Și am dori ca Cel de Sus să ne păzească înfrățirea.

Chir Theofilos era obișnuit să fie căutat de agareni pentru botezuri și cununii, oficiate în ambele lăcașuri, ca aducătoare de noroc.

De multe ori i se întâmplase să întoarcă icoanele cu fața la perete, ca să nu vadă cum spovedea tătarii și le ierta păcate pe care n-avea dreptul să le ierte muftiul lor.

– Dumnezeu-milostivul recunoaște doar datina înfrățirii prin sânge, ne-a spus după o pauză de tăcere lucrătorul viei Domnului.

– Dă-te mai aproape, i-a zis el îngăduitor busurmanului, murmurând:

– Înainte de a vă face frați, trebuie mai întâi să vă fac prieteni. Pentru asta se cere o rugăciune.

Ali a fost de acord: la asta nu ne gândisem nici el, nici eu. Știam că suntem frați, dar nu știam dacă nu mai suntem și vrăjmași de moarte unul pentru celălalt.

Ne-a așezat în genunchi cu câte o lumânare aprinsă în mână și cât el ne-a citit slujba înfrățirii dintr-un molitfelnic, am ținut, și eu, și Ali, palma pe Evanghelie.

Apoi vlădica a scos din altar potirul pentru împărtășanie, ne-a crestat brațul cu cuțitul de tăiat prescuri, lăsând să ne picure sângele în potir. A amestecat cu vârful cuțitului sângele meu și al lui Ali scurs în cupă și ne-a dat să bem. Mai întâi mie, apoi și lui Ali. Ea am băut jumătate și Ali jumătate.

După ce ne-a binecuvântat, părintele ne-a arătat icoana Mântuitorului, care privise în tot acest răstimp la noi, și ne-a spus:

– Să păstrați frăția ca pe lumina ochilor. Cine dintre voi se va face mișel, pe acela îl va bate Domnul nostru Iisus Hristos, care a fost martor la înrudirea voastră.

Era blestem crunt, de care trebuia să ne temem fiecare de acum înainte.

Ne-am îmbrățișat, am făcut schimb de lumânări, iar după ce am ieșit cu ele aprinse din schit – am schimbat între noi și caii cu tot cu șei.

Acolo Ali mi-a grăit:

– Acum haidem la noi!

Geamia lor era la fel de veche ca și schitul nostru. Și scârțâia și ea la fiecare boare de vânt care venea dinspre mare.

Înăuntru era întuneric, pentru că ferestrele tătărești sunt oarbe. Lumina în geamii pătrunde doar prin gaura de la clampă.

Ne-am descălțat cu toții la intrare și ne-am așezat în rânduri, înghesuindu-ne, unul în altul, ca niște cârtițe.

Imamul lor, îmbrăcat în togă albă de slujbă, cu turban verde și cu două bărbi: cu una albă sub alta neagră, tocmai terminase namazul.

– Pentru prima dată au intrat atâția ghiauri în casa Profetului. Ce-i cu oamenii aceștia, Ali Efendi? s-a interesat el.

Fârtatul meu m-a împins să mă dau mai aproape.

– Am venit pentru kurdașlik, a spus dânsul. Schimbul de sânge l-am făcut deja la popa lor, a mai adăugat Ali.

– Aferim! a acceptat imamul.

Atunci acesta s-a întors cu fața către Mecca, slăvind numele lui Allah și psalmodiind surate din Coran, iar la sfârșit, în timp ce noi atingeam cu frunțile podeaua, a luat cu degetele dintr-un vas o boaghe de apă sfințită pe care ne-a presărat-o peste creștete.

– Acum faceți schimb de daruri, ne-a îndemnat.

Cum aveam darurile pregătite din timp – haine, stofe, agabanii, batiste, portofele – ni le-am înmânat unul altuia, cu bucurie.

– De azi înainte să fiți atenți, ca să nu-l supărați pe Profet, care a fost martor la kurdașlikul vostru sfânt, ne-a mai atenționat imamul la despărțire, rostind în limba lui:

– Allah barif!

După ce am ieșit, am făcut după datină schimb de scuturi și săbii.

– S-a săvârșit…, a spus Ali și a adăugat:

– Frate!…

– S-a făcut…, am zis eu și am accentuat:

– Frate!…

Apoi Ali ne-a invitat pe toți, valahi și tătari, la vila din mahalaua lor. Ne-a îndemnat să ne așezăm pe un covor pufos și oamenii lui ne-au adus la fiecare câte o pernă, de care să ne rezemăm, ciubuce aprinse și cafele.

Fratele meu – bărbat cu trăsături blânde de om bun, cu brațe mușchioase care trădau puteri de bivol – poruncea doar cu privirile. Știa cum să spună cu ochii să se aducă o perină și cum să spună să se aducă două.

Apoi masa s-a umplut cu bucate: pilafuri din carne de vânat, chebapuri învelite în lipii subțiri, ciulamale amestecate cu zarzavaturi, pești umpluți cu ciuperci și piper, salate felurite, fructe și dulcețuri de nucă verde, cireșe amare și petale de curma, aduse din Haman, cu kumâs, limonade, și siropuri răcoritoare, turnate din burdufuri scoase de la umbră.

O tabulhana, în care mehterbașa cânta la mai multe instrumente – drâmbă, dairea, tambură –, ne însoțise ospățul cu cântece de-ale lor și de-ale noastre la care se adăugaseră numaidecât dansurile unduitoare de femei, ce imitau valurile mării, apoi și cele de bărbați, ce copiau într-un fel mlădierea lanurilor de năgară – toată lumea petrecând până noaptea târziu.

La sfârșit Ali le-a mulțumit oaspeților.

– Dumnezeu și Allah sunt doi și doar diavolul e unul, el face să ne dușmănim și să ne urâm pentru lucruri pentru care ar trebui să ne iubim, a constatat fratele meu de cruce și m-a îmbrățișat de față cu toți.

A doua zi i-am invitat și eu în casa mea din mahalaua Valahilor. Și aici mesele se rupeau de blidele încărcate. Bucătarii angajați de mine au fost asistați de Aișe – o rugasem să mă ajute și ea o făcu cu plăcere. De la berbec la țiglă la tocănițe mocănești, și de la plăcinte umplute cu carne fără os la sărmăluțe în foi de viță-de-vie cu brânză de vaci, bucatele le fuseseră pe gust oaspeților mei, ei lăudându-le pe un cap. La toate acestea se adăugară vinurile scoase de la fundul pământului, din beciurile adânci, pe care musulmanii le degustară mai întâi cu nările, apoi, când imamul care stătea alături de chir Theofilos închise ochii prefăcându-se obosit, și cu buzele.

Eu și Ali ne-am așezat în capul mesei. Ne uitam unul la altul cu dragoste, ca doi frați care s-au căutat o viață și acum s-au găsit.

Până în clipa când, în toiul petrecerii, a apărut Aișe, cu vălul ei de cadână valahă pe chip.

Nu știu ce o apucase sau ce avea în capul ei!

Se vede că gustase din vinul pe care l-am trimis în camera femeilor, pentru că s-a apropiat de capul mesei și, binedispusă, s-a așezat pe perna care stătea între noi.

Între mine și Ali!

Nu mă așteptasem să fie atât de îndrăzneață, dar – asta e, trebuia să mă resemnez.

– Ali! am îngăimat, fă cunoștință. Ea e Aișe…

Fratele meu de cruce s-a întors cu fața spre Aișe, ca să-i vadă ochii și, după aceștia, să constate frumusețea stăpânei lor.

Ea avea doi ochi mari cât nişte bărzăuni, care, știam mai bine ca alții, te cercetează tot timpul, simți cum te pipăie cu privirile, cum se uită la tine și te străpung să vadă ce e dincolo de tine, până se îndură, lăsând să cadă peste ei urdinișul pleoapelor.

În loc însă să-i lase în jos, cum îi stă cel mai bine unei fecioare, brusc, ea și-a dat la o parte vălul, ca să-i zâmbească acestui străin, pe care îl vedea pentru întâia dată, și să-și spună numele:

– Aișe!

Când îi văzu icoana – căci asta era! – Ali tresări ca vita lovită cu bâta între coarne. Uită să zică și el cum se numește, iar perna pe care se sprijinea lunecă de sub el, ca o vietate atunci când se sperie.

„Aișe! am vrut să-i strig. Așază-ți, fato, vălul la loc. Ce faci?! Casa e plină de musulmani, nu face păcat!”

Oaspeții se aplecară, rușinați, peste străchinile lor de lemn și se prefăceau că mănâncă.

Iar ea ne zâmbea când lui Ali, când mie.

Tătarul îi surâdea și el, dar fără să miște buzele, un surâs interior, care să nu se vadă de la poganii lui.

Un lucru devenise clar, că Aișe, arțăgoasa, fără voia ei, ne cam stricase petrecerea de bărbați.

Apoi, deodată, s-a ridicat dintre noi și a început să cânte. Doine de-ale noastre, povestind despre pustiul mării, despre Turla ce curge ca o jale ce n-are capăt și despre focurile ce ard fără de nimeni toată noaptea în stepă, la care coboară spre dimineață Dumnezeu, ca să se încălzească.

Ali nu-și găsea loc, ca un copil fugit de acasă. Nu se arătase prea încântat de cântările valahe și, la un moment dat, mi-a spus la ureche: „Scuză-mă, frate, dar trebuie să plec. Mă așteaptă un velier cu mărfuri în port.”

A sărit pe calul care îl aștepta la poartă și a plecat urmat de câțiva dintre prietenii săi, acum și ai mei.

Aișe s-a prefăcut că nu-i pasă și a continuat să cânte cu vocea ei în stare să rupă nori cântări de bătălie, iar cei cu care ne războiam cel mai des erau tocmai oamenii fratelui meu Ali, tătarul de la Akker-Man.

Zilele se înnodau, unele cu altele, și se deznodau, unele de altele, viața continua ca și mai înainte.

Eu mă bucuram de frate-miu și el de mine.

                                                                                      Nicolae DABIJA

Nota: Nuvela a fost publicată în revista „Literatura și arta” începând cu 15 iulie 2021, Nr. 28-29-30