Munții noștri – Cetăți, Sanctuare și Dăinuire ale poporului Nemuritorilor (II)

 Munții Apuseni  (II)

Munții Apuseni – II

     „Noi avem niște munți atât de înalți și o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei”  (Traian Dorz).

     Am scris în prima parte despre ura, atrocitățile, violența, tortura, omorurile comise de către feudalitatea maghiară uzurpatore asupra moșiilor poporului român ardelean ex-suveran din fașa Creației pe pământurile dăruite de Dumnezeu, ca să fie apoi rob de secole la jugul sclaviei. S-ar putea crede că ura lor e viscerală, genetică. La mine în Țara Râmnicului Vâlcii din care îmi trag rădăcinile geto-dace, ca și Împăratul Burebista cel Mare, era o vorbă din bătrâni, când un ins era din cale afară de rău, deși era foarte rar în vremea copilăriei și adolescenței mele să întâlnești un astfel de individ, se zicea: „Maică, ăsta are sânge spurcat, sânge de hun!”. Daco-românul în Ardealul său milenar, după venirea hunilor după huni, prin uzurparea stării lui social-naționale avea de suportat asupririle în triplă calitate: clasă inferioară, dreapta credință și naționalitate străină. Pentru a avea o imagine clară a situației poporului valah sub asuprirea străină dăm cuvântul naturalistului austriac Hacquet, trăitor o vreme în Transilvania veacului al XVIII-lea, cu precizarea că situația dacoromânilor nu era diferită de secolele trecute.

     „Neamul acesta – românii neglijat și asuprit, are parte de pământurile cele mai rele, cele mai pustii și mai neroditoare din întreaga țară. Dar chiar și acestea îi sunt răpite, îndată ce sunt lăzuite și desfundate de ei, în sudoarea feței, pentru cultura porumbului. Fiecare sas și fiecare ungur poate lua în stăpânire aceste locuri, chiar dacă românul le-a stăpânit de sute de ani, alungându-l pe acesta în munți cu toată familia sa, unde nu se află nimic decât stânci, sau chiar silindu-l să iasă din țară. Românul n-are voie să se apropie de satele săsești sau ungurești mai aproape decât țiganii, ci el trebuie să se oprească ca o lepădătură cam la o jumătate de bătaie de pușcă înaintea gardului de măcieși ce înconjoară satele săsești și ungurești” (hotare în propria lui țară – n.a.)  (Hacquet Balthasar, geolog austriac, sec. al XVIII-lea).

     Împotriva acestor abuzuri, și dări, nedreptăți, călcări în picioare, fără-de-legi au țâșnit din popor pentru popor la ceas de cumpănă, Fii dârji, demni, curajoși, capabili de sacrificiu ori ofrandă de jertfă pentru libertate, dreptate, pentru adevăr, pentru credință, pentru Patrie. „Qui sentit onus, sentiat et commodum! – „Cine are obligații, afirma episcopul unit Inocențiu Micu-Klein, trebuie să aibă și drepturi!”. Ierarhul Micu a fost un mare Român. A trimis pentru drepturile românilor ortodocși, „nația cea mai numeroasă din Transilvania, care geme într-o robie mai grozavă decât cea egipteană”, a trimis la Viena peste 24 de petiții. Cele trei nații uzurpatoare, dar privilegiate îl ironizau spunând: „nu există nație română, ci numai plebe valahă.” Nemeșimea nu l-a iertat. L-a reclamat la Viena. Maria Tereza l-a sfidat și amenințat. A plecat la Roma să ceară clemență pentru daco-românii săi. Papa nu l-a primit, dar i-a fixat ca „domiciliu obligatoriu”, pentru aproape două decenii groapa de gunoi din afara Cetății eterne…

     Un filosof din Dublin, Irlanda care și-a păstrat anonimatul a scris un protest vehement împăratului Iosif al II-lea privind uciderea profanatoare a lui Horea, Cloșca și Crișan, după modelul Codului satanic carolino-terezian. „Sunt primul care apăr cauza românilor, victimile forței în această insurecție, și repet: românii au dreptul să se răscoale atâta timp cât ei sunt sclavi și nenorociți”. (Textul scrisorilor, tipărite la Dublin, a fost reprodus de N. Densușianu în, Revoluțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, București, 1884, p.7-10). Mai târziu, alt mare Român, mare revoluționar și ilustru istoric, apoi martir, Nicolae Bălcescu, în lucrarea Mersul revoluției în istoria românilor, fixa revoluția lui Horea între momentele fundamentale ale istoriei românilor:

     „Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră. Pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis în câmpul Turda, pentru dânsa Șerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită suferă…” (N. Bălcescu, „România viitoare”, Paris, 16 Septembrie 1850, p.7-15)

     Codul demonic carolino-terezian nu se manifesta doar la pătura aristocrată a grofilor veșnic însetați de averi, de exploatare, de ură, de împilare, ci și în rândul lumii mai „deschise” spre rațiune, precum scriitorul Geza Kosztelszky. În broșura „Politica națională”, tuna cu cinismul și ura-i caracteristică genei hunilor migratori: „Să lăsăm la o parte, minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile nemaghiare. Da, noi vrem să le suprimăm și trebuie să le suprimăm!” (Geza Kosztelszky, Nemzeti politika a Feldvideken, Budapest, 1898, p.25). Hyeronimy, ministrul de interne al Ungariei l-a felicitat călduros și s-a declarat solidar cu scriitorul său. Cruzimea fără precedent a represiunii aplicată capilor răscoalei a avut efect de bumerang. „Că este așa, o dovedește un memoriu al magnaților unguri din Transilvania, redactat imediat după încetarea revoluției țăranilor. Ei sunt obligați să constate că în Ardeal sunt toți atâția Horea câte sate sunt!” (Szilagyi Ferenc, A Horavilag Erdelyben- Lumea lui Horea în Ardeal).

     Horea – Horia nu a rămas doar în Ardeal, ci s-a întins în multe familii creștine din toată România, precum Horia, fiul ilustrului apologet creștin ortodox Mihail Diaconescu și al Corinei Vlad Diaconescu, și pe Cornelia, fiica cu o rezonanță tot la fel de istorică. Corina Vlad Diaconescu, pe care cu bucurie o consider bună prietenă și colegă de breaslă, de idei ți de năzuințe vlaho-cerești,ardeleancă și care vine din stirpea cnezilor Vlad de la Ribița-Brad, consemna și că „Neamul Vlad din Brad este originar din satul Ribița de pe valea Crișului Alb. Printre strămoșii celor din neamul Vlad sunt cneazul Vladislav și cneazul Miclăuș care au ridicat, la 1417 la Ribița, biserica Sfântul Nicolae, important monument de artă veche românească din sudul Transilvaniei.” (Corina Vlad Diaconescu, Dan Liviu Mut, Rodica Vătăman Subțirelu, No, hai! Călători prin Apuseni, Ed.Magic Print, Onești,2007)

     Bradul ne amintește de vestita Cetate antică a aurului, de îndemânarea, profesia, priceperea și bogăția agatârșilor, unul dintre triburile de elită ale neînfricaților-nemuritori traco-geto-daci. Albacul se mândrește cu fiecare casă, cetățuie a unei familii, reprezentând în egală măsură un stil de arhitectură populară, revărsându-se prin omenia locului, prin ciubere, donițe, fluiere. De la Arada, punctul cel mai înalt al Albacului, din crângul Fericetului s-a ridicat Horea, ca o pavăză a libertății Moților, ca un tunet de clopot, ca o erupție de vulcan, ca un trăsnet de cer…, „ca o stâncă de cremene,/ cum n-a fost altul să-i semene”…

     „Albacul, strâns legat de numele lui Horia, e un simbol al însăși luptei pentru dreptate, și tot ce se află în cuprinsurile sale, munte, stâncă, piatră, poiană, potecă, izvor, pârâu, colibă, casă, biserică a fost considerat ca un ecou, ca un mesager al acestei lupte, un sfetnic pentru cele ce trebuiau săvârșite, un îndemn pentru dobândirea libertății totale și a realizării unității naționale.” (Vasile Netea, Munții Apuseni-Muzeu istoric și pantheon al poporului român, Ed. Sport-Turism, Buc.1977).

     Când vechii biserici de lemn din Albac, autoritățile locale, inumane îi pregăteau prohodul, viitorul premier al României Ion I.C. Brătianu, aflat în toamna anului 1907, prin Albac a hotărât „înfierea” ei la palatul Florica, locul natal al boierului, și pentru a întregi simbolul Răscoalei de la 1784, a adăugat și părțile altarului bisericii din Cărpiniș, satul lui Cloșca, și potirul din lemn de cireș de la biserica din Mesteacăn, satul unde Crișan a dat semnalul răscoalei. Transportatea bătrânei biserici din Albac spre a renaște la Florica l-a impresionat pe poetul „pătimirii noastre”, O. Goga, care a simțit pulsul durerilor Moților în inimile celorlalți frați…

Bisericuță din Albac

     „Bisericuță din Albac,/ Tu ești al vremurilor semn,/ Tot bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn.// Din ce-am cerut, din ce-am gândit,/ Atâtea rugăciuni cuprinzi,/ Și-atâta vis neizbândit,/ Sub vechiul tău tavan de grinzi…// Tu știi cum ne-am trudit stingher/ De-apururi fără crezământ,/ La Dumnezeu acolo-n cer,/ Și la-mpăratul pe pământ…// De-aceea, ostenit-acum/ De zile rele câte-au fost,/ Bătrână, te-ai pornit la drum,/ Să-ți deie frații adăpost…// Rămâi aici, fă-ți un popas,/ Fii sfetnic bun din veac în veac,/ Și spune-acasă ce-a rămas,/ Bisericuță din Albac!”  (Octavian Goga, Opere,II.Poezii, Din larg, 1939,Buc.1967).

     Din stirpea Eroului Horea, ca stră-strănepot, mai trăia acum câțiva ani bătrânul Mitru Nicula – Mitrula Ciufală. Memoria Munților Apuseni persistă printr-o grandioasă istorie ce se revarsă ca un izvor nesecat de înalt patriotism (naționalism), de dreaptă credință, de o neîntreruptă tradiție milenară, de un tezaur al Artei diversității, cu folclorul inegalabil și o energie creatoare în tot ce e frumos.

     „O lume de comori adastă de veacuri, pe blândele plaiuri Transilvane, să fie descoperită și așezată, întreagă și nezdruncinată, în dreaptă și sărbătorească lumină.”  (Vasile Drăguț, Pictură murală în Transilvania, sec.XIV-XV, București, 1970)

     Zlatna-Ampelum e străjuită de vârful Dimbău (1371m) din Munții Trascăului și Vârful Breaza (1100m) din Munții Metaliferi, rivalizând ca vechime, ca aur și ca istorie cu Abrudul. Se pare că urmarea unei călătorii a cezarului Septimiu Sever (193-211) în Cetatea Zlatna s-au născut două izvoare: Fântâna străjii și Fântâna Craiului. (I.Rusu-Abrudeanu, Moții). În anul 1424 s-a ridicat la Zlatna o biserică românească în stil gotic cu pictură asemeni celei din Densuș, care după unele transformări ne privește cu admirație și azi. Despre aurul Zlatnei a vorbit și venețianul Giorgio Tomassi pe la 1610, „minele ei fiind cele mai bogate în aur, producând aurul cel mai bun, vrednic a fi curățit prin foc”; iar poetul german din Silezia, Martin Opit, profesor la Colegiul reformat din Alba Iulia (1622-1623) i-a închinat poemul: Zlatna oder gedickte von Ruhe des gemuthes – Zlatna sau poezii despre pacea sufletului.

     Poemul Zlatnei a fost tradus de marele nostru poet George Coșbuc într-o manieră elegantă, fidelă specificului autorului german, știind că Zlatna a fost de fapt punctul de pornire a răscoalei bravului călugăr Sofronie de la Cioara, împotriva catolicizării forțate impuse de jugul hasburgilor, ortodocșilor și deopotrivă pentru desființarea iobăgiei, a samavolniciei prin fără-de-legile imperiale și ridicării românilor în starea lor firească de drept divin, dac și legitim valah „… limba voastră prin timp s-a străcurat/ Întreagă-n cât, cu dreptul, e lucru de mirat./ Italia chiar este departe de trupină/ Și-ntocmai Esperida și Galia vecină/ Pe cât de puțin ele cu Roma se unesc,/ Pe-atât de mult unit e poporul românesc/ În fiece colibă cu paie-acoperită/ Un sânge nobil spune că limba moștenită/ Și azi e tot aceeași, că datinile sunt/ Păstrate cu credință, c-al vostru-îmbrăcământ,/ Și jocul chiar, e martor c-aveți trupină veche,/ Un joc care-n frumusețe abia-și află pereche.// Da, musa Terpsichore pe voi mai mult/ În lume vă iubește: Mai mult ca ori pe cine!/ Voi când atingeți coarda cântând o doină-mi vine/ Să cred, că însuși Phoebus vă inspiră de muzică/ Purtând a voastre brațe și degetele iuți./ Prin asta și prin multe talente și virtuți,/ Românul excelează!/ Un suflet verde, nobil nu poate ca să piară,/ Din contră, el devine viteaz și renumit!” (I. Chelcea,Cercetări etnografice în bazinul Zlatnei și Valea Ampoiului. Mocanii, în „Apulum”, V, 1964)

Ribița

     Satul Ribița așezat lângă Brad și Țebea, din județul Hunedoara, are identitate dacică străveche, dar în documentele nedistruse apare la 1386, păstrându-și demnitatea alături de Crișcior, Hălmagiu, Șiria, Densuș și alte localități, prin faptul că cânezii lor și-au păstrat rădăcinile ortodoxe valahe, necatolicindu-se și nemaghiarizându-se, dar și bucuria de a avea în sânul lui, satului Biserica Sfântul Nicolae, mândria artei vechi românești. „Pentru mine biserica aceasta este unul din cele mai sfinte locuri din lume. Este biserica moșilor și strămoșilor mei din partea tatălui.” (Corina Vlad Diaconescu…, op. cit.). Crișcior se leagă de veșnicia traco-geto-dacică prin firul Crișului Alb, prin scânteia care a aprins răscoala mucenicilor lui Horea, prin biserica-ctitorie voievodală a jupanului Bâlea și a soției Vișa, prin sinteza dintre artă, înțelepciune,port, folclor, legendă, umor, mândrie de moț, și de moață.

     Cărpenișul – „desișul de carpeni”, vatra natală a Moților martiri Cloșca și Crișan, atunci cu căsuțe de sărăcie ale vlaho-românului, stăpân devenit rob în Țara Moților – Țara Munților de aur pentru străinii lumii întregi, azi Crișan, cu case arătoase din care ies țărani rumeni cu pălăriuțe și moațe foarte frumoase în cojocele, „cu chipuri de fetițe din idile și de madone senine.”(Nicolae Iorga, Priveliști prin țară, Editura pentru Turism, 1974). Cărpenișul-Crișan, localitatea ce și-a căpătat renumele și prin Mănăstirea Crișan, veche ctitorie din veacul al XVI-lea, despre care ierarhul Timotei Seviciu, grăia: „Bunul Dumnezeu nu a lăsat să piară altarul atâtor rugăciuni din Munții Apuseni, ci să se înalțe tot mai sus. Salba Carpaților s-a întregit cu această sfântă așezare monahală…”, prin memoria și martiriul eroului Crișan, prin ieromonahul Visarion Neag și Maria, înțeleapta sa mamă, prin duhul văilor, dealurilor și moților ei. Vidra de Sus, satul care l-a născut spiritual pe marele Erou Avram Iancu, care la rândul lui l-a renăscut eternității botezându-l Avram Iancu. Vidra de Jos și Vidra de Sus – Avram Iancu îmbrățișează 33, respectiv 38 de sate și „crânguri”.

     Casa Iancului e legănată de cei câțiva plopi și brăduți sădiți de marele tribun-revoluționar, ce a venit în lumea Moților pe „vremea cireșelor” în anul 1824. De la tatăl Alisandru, Iancu preia vigoarea trupului, iar de la mama – Maria Gligor, cerul albastru din ochi și surâsul soarelui în plete. Începe școala la Câmpeni, apoi la Zlatna la Gimnaziul catolic, continuând la Cluj, la facultatea de Filosofie și Drept, coleg cu Al. Papiu Ilarion, N. Popea, Iosif Hadoș, Ioan Oros, Elisei Armatu, Vasile Fodor… La pacea de la Carlovitz (1699), Ungaria și Transilvania erau sub stăpânirea Austriei. Nobilimea maghiară deși avea mari drepturi, privilegii și diete autonome în Transilvania și Ungaria, voia autonomia, așa că folosindu-se de răscoalele din Viena, Boemia, Italia împotriva Vienei, nemeșimea condusă de Ludovic Kossuth s-a răsculat la Buda-Pesta, declarându-se independentă, considerând că Croația și Ardealul fac parte din Ungaria, iar prin dieta Transilvaniai compusă din unguri a ratificat anexarea Ardealului la Ungaria. Vlahii ardeleni au protestat împotriva acelei samavolnicii hunice prin marea adunare de la Blaj, la 3 Mai 1848.

     La acea adunare, numită de atunci Câmpia Libertății, au participat episcopul Andrei Șaguna al ortodocșilor și Lemeny al „uniților”, Simion Bărnuțiu, Alexandru Ioan Cuza și peste o sută de mii de români, sub strigătul de minte, inimă și suflet: „Noi vrem să ne unim cu țara! Zorile tribunului Avram Iancu au aprins zările cerului înalt iluminând aura moților dragi:

     „Nu cu argumente filosofice și umanitare se pot convinge tiranii ci doar cu lancea lui Horia”! „Vorbiți, vorbiți, s-a ridicat ca un tunet în care vibrau toți gorunii din Munții Apuseni, membrilor Comitetului Național, delegați pentru Viena, irodului Francisc Iosif I, strănepotul Caiafei Iosif al II-lea, unde n-au primit nimic, eu mă duc în munți și fac revoluție”  (Vasile Netea, Avram Iancu în istoriografia română, în vol. „Pe drumul unității naționale”, Cluj-Napoca, 1975).

     Întreaga liotă huno-ungro-maghiară a sfidat voința națiunii valahe ardelene și prin armata condusă mai ales de generali poloni, a trecut la represalii, la supunerea forțată a Transilvaniei, masacrând satele românești, ocupând stfel tot Ardealul în afara Cetății Munților Apuseni. Avram Iancu a aprins Munții! A aprins Moții! A dat vâlvătaie preoților! A surprins prin cavalcada amazoanelor preotese! A ațâțat prin flăcările studenților! A încins prin jarul funcționarilor! A pârjolit și topit totul prin lava de vulcan a țăranilor! A făcut scrum și cenușă marea parte a dușmanilor maghiari!

     „Avram Iancu, care dovedi talente militare deosebite a format o armată din voluntari români, studenți, preoți, funcționari, alături de țărani în frunte cu prefecți și tribuni, transformând zona muntoasă într-o cetate de necuprins. De aceea ostașii lui l-au supranumit Craiul Munților. Ungurii au fost respinși și învinși în mai multe lupte crâncene, în special la Abrud și Mărișel” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1990).

     Între timp revoluția din Țara Românească a căzut, forțând fruntașii ei să treacă în Ardeal. Nicolae Bălcescu, marele istoric s-a dus la Buda-Pesta, cerându-i lui Kossuth să dea drepturi naționale românilor adeleni pentru a se împăca cu ungurii împotriva rușilor care ocupaseră principatele și trecuseră în Ardeal în ajutorul Austriei. Kossuth a refuzat categoric: „Mai bine să piară maghiarii, decât să dau libertate românilor!” Înaintând spre Buda-Pesta armatele rusești au învins definitiv armata lui Kossuth la Șiria – Vilagoș, lângă Arad în 1849. Revoluționarii unguri au luat calea exilului, iar Ungaria și Transilvania au fost predate Austriei. În 17 August 1852, Avram Iancu va fi arestat la Alba Iulia. Dacă agonia lui Horea a durat două luni, a Craiului Munților, peste 20 de ani. Peste aura Moțului – mândru crai s-a așternut umbra rătăcitoare a unui pribeag cântând din fluier, răsfrântă în lacrimi, doine și jale: „Până fu Iancu-n domnie,/ Mâncam pită ca-n câmpie,/ De când Iancu s-a lăsat/ Iar mâncăm mălai uscat”.

     Sfâșietoare, tulburtoare, vibrantă și vie rămâne ultima zvâcnirea a inimii lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd Națiunea fericită!”.

     Vidra de Sus – Avram Iancu își reazemă tâmpla istorică de Muntele Găina, loc de măreție, legendă, și folclor nășit de Țara Moților Crișeni (Zarandul) și Țara Moților Arieșeni, cu un platou îmbietor de 2 km, mărginit de o parte de un vârf împădurit, iar de cealaltă parte străjuit de Crucea Iancului. „La Găina fetele de măritat cu carele încărcate cu toată zestrea lor și dacă norocul le scotea în cale pe Feți frumoși așteptați, cununia se făcea pe loc, preoții fiind la îndemână, și noile perechi plecau de acolo direct spre satele unde urmau să locuiască”. (O scurtă ochire asupra însemnătăților din Țara Moților, în „Foaia pentru minte, inimă și litaratură, 1860). Țebea moștenea din timpuri mai vechi o bisericuță din lemn, în al cărei cimitir, soborul adormiților era adunat sub catapeteasma unui falnic Stejar vestit în Țara Moților pentru bogăția și întinderea părintească a ramurilor sale. La umbra lui, se zice că răsculații din 1784 au depus jurământul de credință, de libertate, de frăție de luptă, care păstrează nestinsă limba cea vie.

     Țebea rămâne în amintirea acelor Moți vii și a celor adormiți prin „Pantheonul Moților”, unde veghează Gorunul lui Horea, Gorunul lui Avram Iancu, mormitele Fruntașilor Zărăndeni, Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial, Biserica cu tricolor, Gorunul Regelui Ferdinand, Gorunul Reginei Maria, Gorunul generalului Berthelot, iar la 3 km înspre Brad, luminează troița, fiică a bisericii din Mesteacăn, care veghează peste Criș, satele Ribița și Crișan.

     „De pe culmile Munților Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrăea, ca un bucium precursor al redeșteptării generale. Moții sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horia și Avram Iancu” (Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, București, 1989).

     De la urcarea la ceruri a Craiului Munților, Avram Iancu au trecut 110 ani, „dar faima lui nu numai că nu scade, ci crește din generație în generație, cum e sortit să crească tot ce ne vine din adânc de suferință și vitejie românească pe drum de baladă. Iancu face parte din acea categorie de inspirați care au găsit drumul spre inima poporului, imaginea lor istorică fiind dublată de aura legendei, cum se întâmplă cu toți aceia care se jertfesc pentru cauza tuturor, pentru un ideal generos, pentru Țară. Poporul l-a apoteozat pe Iancu l-a cântat, i-a pus coroană mai adevărată decât coroanele cele de oțel sau de aur ale regilor.” (Antonie Plămădeală, Calendar de Inimă Românească, Sibiu, 1988, „Avram Iancu al Transilvaniei și al tuturor Românilor). Marele Poet Adrian Păunescu, mentorul tinerimii române contemporane prin Cenaclul „Flacăra”, i-a închinat un poem pe măsură Craiului Munților, poem devenit imnul Mișcării sale…

Trăiască duhul lui Iancu

     „Trăiască duhul lui Iancu, trăiscă Moțul între moți,/ Câmpia libertății spune că Avram Iancu suntem toți,./ Ce vești mai aveți voi români despre Iancu/ Să spun ce știu toți acei care știu/ Ce vești să avem, suntem oastea lui Iancu/ La Țebea, la Țebea, eroul e viu.// Eroul ne cheamă, ne cheamă la Țebea/ Al nostru frumos, pătimit crăișor/ Aici ne rugăm pentru Iancu, la Țebea/ Roș, galben, albastru – altar tricolor.// Popor românesc, nu uita niciodată/ Că nu ești urmaș de fricoși și bastarzi/ La tine acasă cât faci ochii roată/ De dragul eroilor veșnic să arzi.// La Țebea feșnesc românește gorunii/ Și-ntreg calendarul se-aude pe drum/ Și clopote fierb untdelemnul furtunii/ La Țebea, la Țebea, la Țebea acum.// Și nu e român omul care în viață/ O dată-măcar, într-un ceas minunat/ Pe sine privindu-se parcă în față/ Lui Iancu Avram nu i s-a închinat.// Tu, Iancule sfânt, ne-ai purtat idealul/ La Țebea venim, fiii tăi te cinstesc/ Lui Iancu-nchinare, trăiască Ardealul/ Trăiască întregul popor românesc!”

Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, teolog, Revista ART-EMIS

Citește și: GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU – Munții noștri – Cetăți, Sanctuare și Dăinuire ale poporului Nemuritorilor (I)

Sursa imagine: Pixabay, Munții Apuseni (zona Scărița-Belioara, dronă)