La noi, fiecare criză începe la televizor și se termină în buzunarul cetățeanului, pentru că cei aflați la butoanele României sînt permanent în concediu de responsabilitate. Georgescu a avertizat mai demult despre tripticul „Apă, Hrană, Energieˮ, dar abia acum au înțeles românii cum stă treaba. Cînd apar dificultăți în sistemul energetic, se nasc tot felul de comisii de analiză, echivalentul administrativ al pătrunjelului care se pune peste orice fel de mîncare. România seamănă cu un vapor pe care orchestra cîntă impecabil, conferințele de presă sînt impecabile, comunicatele sînt impecabile, dar singura problemă este că sala motoarelor ia apă. În ultimele decenii ni s-a promis independență energetică, securitate energetică, modernizare energetică și tranziție energetică. Atît de multe adjective, încît energia însăși a dispărut în spatele lor. Iar românului i se cere să fie responsabil. Să economisească. Să suporte. Să înțeleagă. Să mai strîngă cureaua încă o gaură.

     Așa se face că premierul demis ne stinge lumina înainte să se ardă becul. România este singura țară din Europa în care panica se produce industrial, iar materia primă sînt declarațiile premierului demis! Acesta a decretat „stare de alertă energeticăˮ la nivel național. Nu contează dacă problema este mare, mică sau doar posibilă. Important este să fie suficient de înspăimîntătoare încît cetățeanul să nu mai observe ce învîrt politicienii în jurul lui. De cîteva zile, televiziunile au trecut din nou în modul de funcționare preferat: sirene, grafice roșii, titluri cît ecranul și fețe grave. Se vorbește despre energie de parcă mîine dimineață România ar urma să se întoarcă la lampa cu gaz și la soba bunicii. Breaking News după Breaking News. Moderatorii aproape că șoptesc dramatic, ca medicii din serialele americane: „Situația este fără precedent!”

     Guvernanții se întrec în comunicate solemne. Cei care ieri vorbeau despre reforme istorice și independență energetică explică astăzi că trebuie activate proceduri speciale, stări excepționale și planuri de rezervă. Guvernul celui demis vine cu propriul extinctor, după ce tot el a aprins focul în mandatul său, înregistrînd o performanță rară: declară urgențe cu o viteză pe care n-o are atunci cînd trebuie construite centrale, modernizate rețele sau terminate investiții începute înainte ca internetul să fie inventat. La noi, șantierul merge încet, dar conferința de presă merge cu fibră optică. Iar responsabilitatea este asemenea energiei verzi: toată lumea vorbește despre ea, dar nimeni nu reușește s-o producă în cantități suficiente.

     E o regulă nescrisă în politica românească: dacă nu avem o criză, autoritățile organizează una. Dacă există o criză, atunci trebuie să fie suficient de mare încît să ocupe toate ecranele televizoarelor, toate telefoanele și toate conversațiile de la coada la pîine. În ultimele zile, Bolojan a servit românului meniul complet: criză energetică, stare de urgență, avertismente cu sacul și, desigur, eterna concluzie că urmează ceva atît de grav încît numai experții îl pot explica. Televiziunile au intrat în competiția națională „Cine sperie populația mai repede?”. Un moderator ridică tonul. Altul ridică sprînceana. Un analist ridică din umeri. Un politician ridică problema. Iar cetățeanul își ridică puținii bani de la bancomat, cît încă mai poate, că doar așa i s-a spus.

     În România, vestea nu mai este că există dificultăți în sistemul energetic. Vestea este că orice dificultate trebuie prezentată ca sfîrșitul civilizației. Dacă plouă prea mult, e dezastru. Dacă nu plouă, e apocalipsă. Dacă bate vîntul, ne ia pe sus. Dacă nu bate, iar nu e bine. Pînă și electronii par să circule cu declarații de presă. Apoi începe spectacolul vinovaților. Toată lumea găsește cîte unul. Unii arată spre Bruxelles, alții spre București, alții spre guvernul de ieri, cei din urmă spre guvernul de mîine. Dar vinovatul Bolojan nu se dă dus, deși e demis. Important este ca nimeni să nu privească prea atent spre deciziile luate de guvernul Bolojan fiindcă acolo se găsesc cei mai mulți vinovați care dau explicații mincinoase. Or, explicațiile nu fac audiență. Spaima face.

     Românul este bombardat zilnic cu mesaje contradictorii. Dimineața i se spune să stea liniștit. La prînz să economisească. Seara să retragă bani. Noaptea să nu intre în panică. După trei zile de asemenea tratament informațional, nici ceasul deșteptător nu mai știe dacă trebuie să sune sau să emită cod portocaliu. În această piesă absurdă, fiecare instituție pare să joace într-un alt spectacol. Unii anunță că situația este sub control. Alții spun că trebuie pregătite măsuri excepționale. Alții că vor umple Dunărea la loc cu apă. Cetățeanul privește și încearcă să afle dacă trebuie să cumpere lumînări, generator, baterii sau doar telecomandă nouă.

     Inevitabil, apare întrebarea pe care românul o pune de trei decenii: „Unde sînt partenerii noștri cînd avem nevoie de ei?: Austria, Franța, Ungaria, Germania.” Cînd discursurile sînt despre solidaritate, toți sînt prieteni cu noi. Cînd vine nota de plată, solidaritatea pare să intre în concediu doar pentru România. Dunărea românească e campioană la potențial nefolosit, așa a decis Bruxellesul. Dunărea pleacă la drum prin Austria. Acolo, pe doar vreo 307 kilometri, austriecii s-au uitat la apă și au zis: „Ce-ar fi să producem energie?” Și au ridicat 13 hidrocentrale. Mai la vale vine Germania. Are aproximativ 687 de kilometri de Dunăre. Nemții, oameni practici, au spus și ei: „Apa curge și noaptea.” Rezultatul? 15 hidrocentrale. Apoi ajunge în România, unde Dunărea se lăfăie pe 1075 de kilometri, însă noi aplicăm filosofia Bruxellesului: „Să nu deranjăm peisajul… poate ne trebuie apa mai tîrziu.”

     Austriecii văd o resursă. Nemții văd o investiție. Politicienii de baltă de la noi văd doar un subiect de dezbatere care durează de zeci de ani. E uimitor cum aceeași apă produce megawați în amonte în afara graniței și doar promisiuni în aval. Dunărea intră în România plină de energie și pleacă spre Marea Neagră, întrebîndu-se: „Eu mi-am făcut treaba. Voi cînd vă apucați de a voastră?” Poate, într-o zi, cînd vom avea patrioți la butoane, vom transforma potențialul în proiecte, nu doar în discursuri. Pînă atunci, Dunărea continuă să curgă la ei, la noi a secat, iar noi continuăm să exclamăm: cît de frumos curgea Dunărea cu povestea unei bogății lăsate să se ducă în mare. Capetele pătrate și rău intenționate de la noi organizează conferințe despre potențial. Fac strategii. Comisii. Grupuri de lucru. Studii de fezabilitate peste studii de fezabilitate. Austriecii și nemții scot megawați din apa Dunării. Noi scoatem comunicate de presă. La noi, cea mai mare hidrocentrală pare să fie… hidrocentrala de minciuni și scuze.

     Cînd vine vorba despre valorificarea resurselor, clasa politică se comportă ca omul care moare de sete stînd pe malul rîului. Dunărea nu cere salariu, nu face grevă, nu votează și nu pleacă în concediu. Curge zi și noapte, de mii de ani. Dar noi am reușit performanța unică de a transforma una dintre cele mai valoroase resurse naturale într-un decor pentru poze și promisiuni electorale. Se spune că apa înseamnă viață. În alte țări, înseamnă și energie, dezvoltare și independență La noi, înseamnă încă o oportunitate care trece… la vale. Dunărea nu ține cont de granițe. Curge la fel pentru toți. Însă la noi, în prezent, energia se produce mai ales din discursuri.

     România a demonstrat în epoca Ceaușescu că poate realiza proiecte extraordinare. Hidrocentrala de la Porțile de Fier rămîne una dintre cele mai impresionante lucrări hidroenergetice din Europa. Problema este că, după asemenea realizări, politicienii de azi nu-s capabili să construiască pe termen lung. În fiecare săptămână apare o nouă urgență, un nou pericol, o nouă explicație și un nou vinovat. Singura constantă rămîne cetățeanul, care plătește factura și încearcă să afle dacă spectacolul este comedie, tragedie sau documentar. Înainte de a declara stări excepționale, ar fi util să se declare o stare de normalitate în România. Una în care autoritățile să comunice limpede, presa să informeze fără să transforme fiecare subiect într-un thriller, iar politicienii să își asume răspunderea. Pînă atunci, românul își face provizii. Nu neapărat de lumînări sau de bani cash, ci de răbdare. Pentru că aceasta pare să fie singura resursă pe care n-a reușit încă nimeni s-o epuizeze complet.