Denumirea de vlah

     Ultima expansiune teritorială a Serbiei în spaţiul timocean are loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care şi o mică regiune situată între râul Timoc şi Munţii Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoshko şi care era alcătuită din 8 localităţi (dintre care 7 erau curat româneşti şi una bulgărească).

     Această regiune revine pentru o scurtă perioadă în componenţa Bulgariei între 1941 şi 1947.

     Cam de prin anul 1960 comuniştii încep să umble la rădăcinile poporului român ca să schimbe etnogeneza şi să descopere ei azi că românii din Serbia nu ştiu ce strămoşi au avut şi le pun pe tavă sintagma de vlah, cu gândul ca prin acest artificiu istoric, lingvistic să nu-i recunoască pe românii din dreapta Dunării ca minoritate, motivând juridic că ei nu sunt români, ci vlahi.

     Aceasta este ideea lor fixă, însă ei nu se întreabă ce limbă vorbesc vlahii şi ce limbă vorbesc românii şi dacă limba populaţiei din dreapta Dunării se înţelege perfect cu cea din Vlahia medievală, cum de nu sunt cu toţii fraţi şi români.

      De ce un vlah nu-şi ia un interpret atunci când se află în dialog cu un român sau aromân.

    Chestiunea denumirii de vlah este o momeală care a indus în eroare copii şi tineretul din Serbia, Bulgaria etc. pentru a le asigura asimilarea cât mai grabnică.

     Pentru că denumirea de „vlah” a fost arma cu care sârbii, bulgarii şi alţii aproape un secol, au dezamăgit, dezorientat populaţia de origine românească, învăţând-o că ei nu sunt români, că români sunt doar în România şi, prin urmare, au folosit greşit, de atâtea sute de ani, numele de „rumâni”.

     Ceea ce în 500 de ani de robie turcească nu s-a întâmplat a venit vremea să se întâmple sub administraţia creştinească a bisericii ortodoxe sârbe, bulgare, greceşti etc, ca şi a statelor respective.

     În 1906, etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri” – în care se referea la românii din estul Serbiei – încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi, căci altfel s-ar putea naşte o aşa-zisă periculoasă chestiune românească în Serbia.