– Scriu și eu, doamnă…

– Excelent, îi zic. Și ce scrieți mai exact?

– De toate: proză, romane, articole de investigații și chiar poezii!

– E foarte bine. Aduceți-ne la redacție câteva versuri și poate le publicăm.

– A, dar eu nu le am pe hârtie, dar în minte. De acolo nu ți le poate fura nimeni! Ia ascultați: „foaie verde și-o găină, rage vaca în grădină” sau „foaie verde și-o măslină, îmi e milă doar de mine…”.

– Ce să spun? Frumos! Mie nu mi-au trecut prin minte așa gânduri.

– Ei, vedeți! Pot să vin într-o zi pe la birou și să vi le dictez, ce ziceți?

– Și romanul?

– A, nu, pe acela încă nu vi-l divulg. Mai lucrez încă la final.

– Tot în minte?

– Tot! Dar m-aș încumeta să vă povestesc vreun articol. Vă asigur că o să vă placă!

– Sunt convinsă. Despre ce?

– Despre noi!

– Care noi?

– Noi toți, poporul! Și, am putea să facem și-o rubrică în revistă, doar că va fi mai greu cu dictatul, pentru că vorbesc prea repede.

– Nu vă faceți griji. Îi voi ruga pe colegii mei să vină la serviciu și duminica. Iar ceea ce nu voi reuși să notez eu, vor nota ei.

– Excelent! Știam eu că sunteți o femeie înțelegătoare.

– Mulțumesc, dar totuși, cum vă numiți?

– Nu vă pot spune acum. Îs prea mulți martori în jurul nostru!

– Dar când?

– Mai târziu!

– Păi, dar cum vom putea să vă publicăm poeziile, dacă nu vă cunoaștem numele?

– Dragă, scriitorii geniali își păstrează întotdeauna anonimatul. Nu toată lumea trebuie să-i știe, fiindcă mereu intervine invidia, gelozia, răutatea, furtul intelectual. Dar eu, iată, din respect pentru dumneavoastră m-am prezentat. Măcar să știți cum arăt și să le povestiți și altora.