Emmanuel de Martonne (1873-1955) este unul dintre marile nume ale istoriei României care nu a avut origini româneşti. Savant geograf cu o impresionantă operă, discipol şi ginere al nu mai puţin celebrului geograf francez Paul Vidal de la Blache (1845-1918), fondator al şcolii franceze moderne de geopolitică, Emmanuel de Martonne a fost fondator al geografiei umane, pionierat pe care şi l-a început având ca obiect de studiu spaţiul românesc.

     Ceea ce l-a îndrumat către studierea simultană a două tipuri de geografie, cea umană şi cea fizică, a fost convingerea sa că explicaţia fenomenelor constatate în geografia umană are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spaţiului în care un popor locuieşte.

     Românofilia viitorului savant avea să înceapă din tinereţe, la 25 de ani. Fost coleg şi prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Şcoala Normală Superioară din capitala Franţei, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul şi şi-a început cariera ştiinţifică cercetând Carpaţii Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărţile locale şi l-a pus în circulaţie, „Alpii Transilvaniei”.

     În anul 1902 îşi susţinea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică) dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuţia geografică a populaţiei în Valahia). Prin publicarea ambelor cărţi, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene.

     În articolul pe care îl scrie în anul 1900 pentru Grande Enciclopédie despre România, De Martonne suprapune hărţile descoperirilor sale cu cele politice existente. Şi pentru că ele nu coincid, aceasta i se pare o nedreptate. Depăşind curiozitatea ştiinţifică, De Martonne merge şi mai departe şi devine pasional, acea pasiune care-l face pe omul de ştiinţă să-şi piardă răceala analitică pentru obiectul său de studiu.

     „Astfel constituită, România cuprinde puţin mai mult de jumătate din populaţia română a Europei”, scrie tânărul savant care îşi extinsese cercetările şi către est, către Basarabia, şi către sud, către Balcani, către românii din Macedonia.

     În ciuda nedreptăţii pe care o resimte faţă de România, De Martonne nu imaginează totuşi o Românie Mare, cu toate că ţine să sublinieze că românii din România „au conştiinţa originii comune cu românii din Transilvania, din Basarabia şi Macedonia”. România Mică era, în ochii geografului francez, un stat mai stabil din punct de vedere etnografic, „în ciuda amestecului de rase pe care îl poate observa cineva, mai simplu decât oricare dintre ţările Europei Orientale.”

     Emmanuel de Martonne a fost avocatul României, Poloniei, Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor şi al Cehoslovaciei. El a fost cel care a făcut ca frontiere imposibile să fie totuşi posibile.

     În cazul României, misiunea sa a fost cu atât mai dificilă cu cât România a fost pe punctul să nu i se recunoască statutul de ţară învingătoare din cauza tratatului de pace de la Bucureşti, din martie 1918.

     Intervenţia lui De Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite în 1919 la Paris a fost decisivă şi a însemnat, fără nici o exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară şi româno-rusă care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană şi pe prestigiul acurateței muncii sale academice.