Întunericul dinaintea zorilor.
Întunericul cel mai adânc este cel dinaintea zorilor.
Există un întuneric care nu seamănă cu niciun altul.Nu este întunericul începutului, când nu știi încă ce pierzi.Nu este nici cel al căderii bruște, când durerea e încă fierbinte.Este întunericul care vine după ce ai rezistat mult. În ciuda tuturor lucrurilor și încercărilor.Este cel dinaintea zorilor.
Este ora aceea tăcută a nopții când sufletul nu mai are întrebări, pentru că le-a pus pe toate.
Și a strigat ca acum 2000 de ani: „Eli, Eli, lama sabactani?”. Și EL, Tatăl a tăcut.
Când nu mai strigi, pentru că ai strigat destul. În zadar! Cerul nu te-a auzit! Crezi tu!
Când nu mai ceri semne, pentru că ai obosit să le aștepți. Ai avut o senzație de abandon total. De părăsire mitică.
Acesta este întunericul matur.
Întunericul în care nu mai lupți cu Dumnezeu, ci taci înaintea Lui.
Paradoxal, întunericul nu e violent.E dens.Apasă nu prin durere, ci prin absența oricărei mișcări.
E clipa în care nimic nu se mai schimbă și tocmai de aceea pare fără sfârșit.Singurătatea de dinainte de Facerea Lumii.
Aici se frâng cei mai mulți.
Nu pentru că nu mai pot,ci pentru că nu mai văd „de ce” să poată.Nu mai găsesc Rostul!
Și totuși, acest întuneric nu e moartea luminii, ci marginea ei.Este pragul pe care nu îl recunoaștem, pentru că zorii nu vin cu zgomot.
Ei nu anunță.Nu cer permisiune.
Încep în tăcere, cu o schimbare atât de mică încât doar cel care a vegheat în singurătatea cea mai profundă o simte.
Înainte de zori, noaptea pare mai neagră nu pentru că întunericul crește,ci pentru că ochii sunt pe cale să învețe din nou Lumina.
Așa e și în om.
Înainte de vindecare, apare o oboseală ciudată.Înainte de răspuns, o liniște dureroasă.Înainte de sens, un gol care pare definitiv.
Dar acest gol nu e abandon.Este spațiul în care Dumnezeu lucrează fără martori. De obicei în Taină și cere poate fiecăruia, să fie capabil să o trăiască.
Doar așa se întâlnește cu El. În tăcerea cuvintelor și doar în liniștea dintre două bătăi ale inimii.
În Scriptură, în istorie, în viața fiecăruia, cele mai mari întoarceri nu se întâmplă în plină zi,ci în ceasul în care nimeni nu mai speră nimic.
Când omul nu mai are ce să adauge.
Când voia lui se oprește.Când rămâne doar adevărul: „Doamne, sunt aici.”
Întunericul dinaintea zorilor nu cere explicații.Cere credința aceea tăcută care nu mai negociază,care nu mai pune condiții,care nu mai întreabă „când”.
Și poate tocmai de aceea este cel mai greu.Pentru că nu îți mai dă nimic de făcut,
decât să rămâi.
Să îndrăznești și să rămâi, fără garanții.Să îndrăznești și să rămâi fără dovezi.Să îndrăznești și să rămâi fără grabă.
Dar dacă rămâi, chiar și frânt, tu știi că zorii vor veni. Întotdeauna!Doar Îndrăznește!
Nu ca o izbucnire,ci ca o confirmare.
Iar când lumina va începe să crească, vei înțelege ceva ce noaptea nu putea spune în cuvinte:că nu ai fost părăsit nici o clipă,ci doar pregătit pentru o Lumină pe care nu o puteai purta mai devreme.
Pentru că Întunericul cel mai adâncnu este un capăt de drum,ci ultimul pas înainte de dimineață.
Lumina știe singură Calea!Mai ales în suflet!Pentru ca sufletele îi sunt Calea!Și nu sunt ale noastre! Sunt ale Lui! Și El nu le părăsește niciodată!
*este Întuneric de un an și 15 zile! Va trece! Lumina va izbândi!
Domnul să vă miluiască.
Autor: Zoe Dantes –absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews
Citește și: ZOE DANTES – Despre cei „sfinți” și păcătoși!
- ZOE DANTES – România pe fâșie. - 27 ianuarie 2026
- ZOE DANTES – Neptun în Berbec - 26 ianuarie 2026
- ZOE DANTES – Democrația ideală și umbra propagandei: O reflecție asupra Speranțelor Neamului Românesc. - 15 ianuarie 2026
