Românii şi Bizanţul (I)
Se ştie că românii au întreţinut îndelungate relaţii economice, politice, ecleziastice şi culturale cu Imperiul Bizantin. De aici, adoptarea, înainte de 1453, a unor trăsături de civilizaţie, care făceau ca cel puţin clasa conducătoare a Ţărilor Române să fie considerată solidară cu aristocraţia bizantină. Este incontestabilă apartenenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti la acea comunitate internaţională căreia D. Obolensky i-a dat numele de Commonwealth bizantin.
Aspectul cel mai important şi cel mai profund al influenţei bizantine asupra Ţărilor Române îl constituie modelarea în formele teologiei şi a ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase româneşti, încadrarea românilor în Biserica creştină a Răsăritului. Legăturile religioase dintre Ţările Române şi Imperiul Bizantin au fost conjucturale, mai puţin cunoscute ca cele politice pe care le-au secondat, şi mai puţin intense decât cele comerciale.
Suntem singurii romanici care am adoptat modelul bizantin de a concepe şi de a practica creştinismul. Deşi o parte a ardelenilor au trecut în secolul al XVIII-lea la ritul unit, nu s-au putut îndepărta de ritul bizantin care devenise elementul fundamental tradiţional. Intrarea românilor în dependenţă canonică de Patriarhia constantinopolitană se va produce prin intermediul Bisericii Bulgare.
Anul 1359 – Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei
Mult timp, creştinismul românesc a oscilat între Roma şi Constantinopol, dar, la origine, el a fost unul latin şi roman.
Primul an atestat în istoria Bisericii Române este 1359, an în care autorităţile bizantine au numit un mitropolit în Ţara Românească, în scaunul episcopal de la Argeş. Mitropolia Ungrovlahiei se formase paralel cu unificarea formaţiunilor politice sud-carpatice, dar ea nu fusese recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. După tratative cu autorităţile politice şi eclesiastice bizantine, voievodul Nicolae Alexandru, fiul şi succesorul lui Basarab I, a obţinut recunoaşterea mitropoliei. Cele două acte patriarhale, din mai 1359 – hotărârea de transfer al lui Iachintos de Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei şi o scrisoare a patriarhului Kallistos I, prin care domnului muntean i se aducea la cunoştinţă hotărârea Sinodului patriarhal – confirmă concluzia privind recunoaşterea înfiinţării mitropoliei şi nu înfiinţarea ei.
După 1390, relaţiile bizantino-muntene înregistrează o gravă deterioare, observabilă şi la nivelul raporturilor religioase. Nu se ştie motivul real care a dus la această situaţie, iar orice răspuns dat la această problemă rămâne o simplă ipoteză.
O prioritate diplomatică pentru Bizanţ
La începutul secolului al XIV-lea, se accentuează tot mai mult caracterul instabil al relaţiilor ecleziastice româno-bizantine, situaţie favorizată şi de raporturile dintre împărat şi patriarh. Un moment important al acestei perioade este reprezentat de Sinodul de la Konstantz, ţinut între anii 1414 şi 1418. Delegaţia de 19 episcopi şi laici condusă de Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului, a ajuns acolo în 1418. Delegaţiile Ţărilor Române erau formate din laici, domnii fiind reprezentaţi de câte un boier. Participarea românilor la sinod arată că relaţiile interecleziastice româno-bizantine tindeau către reglementarea acestor raporturi.
Situaţia dintre Bizanţ şi Ţara Românească se va redresa către sfârşitul secolului al XIV-lea, când autorităţile bizantine au văzut în reluarea acestor raporturi o prioritate diplomatică. Noul împărat, Manuel al II-lea Paleologos (1391-1425), era pus în faţa creşterii pericolului otoman, ceea ce îi impunea declanşarea unei acţiuni politico-diplomatice externe în vederea salvării Imperiului, iar Ţara Românească se distinsese prin confruntările cu Imperiul Otoman şi s-a dovedit singurul stat sud-european capabil să stăvilească ofensiva otomană. În acest scop, mitropolitul Ieremia de Mitylene e trimis cu o misiune diplomatică pe lângă domnii munteni. Nu sunt informaţii referitoare la rezultatul misiunii mitropolitului în Ţara Românească, dar relaţiile ulterioare ne lasă să înţelegem că demersurile făcute pe lângă Mircea cel Bătrân au avut succes.
Perioadele de înţelegere alternează cu cele de tensiune, care vor fi agravate de ostilitatea făţişă a curţii imperiale la adresa domnului muntean. De altfel, autorităţile bizantine au acordat adăpost unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, atitudine prin care curtea imperială inaugura oficial politica sa de amestec direct în problemele politice interne ale Ţării Româneşti.
Relaţiile bizantino-muntene au urmat în secolul al XV-lea o evoluţie sinuoasă, în funcţie de interesele de moment ale celor două state. Referitor la deceniile 4-6 ale secolului al XVI-lea, nu există informaţii directe referitoare la relaţiile politice bizantino-muntene, această lacună durând până la căderea Constantinopolului, în 1453. Informaţiile indirecte care există ne conduc la opinia că deşi nu au excelat, relaţiile s-au menţinut bune, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în epoca anterioară.
Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist
- STELIAN GOMBOȘ – Încă un an… - 10 decembrie 2025
- STELIAN GOMBOȘ – Dragă Moș Nicolae… - 6 decembrie 2025
- STELIAN GOMBOȘ – Românii şi Bizanţul (III) - 2 decembrie 2025
