Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului (III)
Recunoaşterea Autocefaliei Românești
O ultimă răcire a relaţiilor dintre Patriarhi ecumenică şi Biserica Română, reunită de această dată în urma unificării Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a avut loc în urma seriei de reforme iniţiate în sânul instituţiei eclesiastice a României, menite să obţină confirmarea unei stări existente de facto cu mult timp înainte: autocefalia. Aceste reforme au fost iniţial percepute de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, a cărui Biserică era într-o situaţia la fel de grea ca şi până atunci, fiind în continuare captivă între graniţele Imperiului Otoman, ca o retragere a sprijinului pe care Bisericile Ţărilor Române îl acordaseră tronului ecumenic timp de veacuri.
Trecerea timpului a dovedit însă că românii nu intenţionau să nu mai sprijine centrul Ortodoxiei, astfel încât odată cu înscăunarea unui nou Patriarh Ecumenic, Ioachim al IV-lea, la anul 1884, raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea a Constantinopolului au reintrat pe făgaşul lor obişnuit. Mulţumită noului patriarh, scrisoarea trimisă la 20 aprilie 1885 de către mitropolitul primat Calinic şi ministrul de atunci al cultelor, Dimitrie Sturdza, în care se cerea recunoaşterea independenţei administrative a Bisericii naţionale, a aflat imediat un răspuns. Astfel, Ioachim a reunit la 25 aprilie Sinodul patriarhal, care a recunoscut autocefalia Bisericii Române şi a trimis neîntârziat tomosul ce atesta aceasta. Primirea acestui document a fost celebrată în şedinţa din 1 mai a Sfântului Sinod, când mitropolitul Calinic a dat citire actului patriarhal şi a rostit un discurs de mulţumire.
În fine, după formarea statului naţional unitar român şi întregirea numărului de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, un ultim deziderat al clerului şi poporului român a fost realizat la 4 februarie 1925, când Sfântul Sinod a proclamat ridicarea Bisericii Române la rangul de Patriarhie, având ca întâistătător pe mitropolitul de până atunci, Miron Cristea, care prelua şi el titlul de patriarh. Această decizie a obţinut recunoaşterea patriarhului ecumenic Vasile al III-lea la 30 iulie 1925, printr-un tomos făcut cunoscut tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.
Ulterior, bunele relaţii dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română s-au manifestat prin participarea împreună la mai multe conferinţe şi sinoade panortodoxe, prin scrisorile irenice trimise la înscăunarea unui nou întâistătător şi prin vizitele de prietenie făcute de ierarhii acestor două Biserici, pe care istoria le-a adus într-o legătură atât de strânsă.
Contribuţia Ţărilor Române la promovarea și bunăstarea Bisericii Constantinopolului
Sosirea lui Nifon la Târgovişte în anul 1503 va deschide lungul şir al patriarhilor orientali care vor merge în Ţările Române, în căutare de ajutoare pentru Bisericile lor, greu încercate de jugul otoman. Totodată, timp de două veacuri, domnitorii români vor constitui principalul sprijin al tronului ecumenic, cât şi al celorlalte scaune apostolice, voievozi precum Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab ori Constantin Brâncoveanu meritând statutul de patroni ai întregii Ortodoxii.
Vasta contribuţie a Ţărilor Române la propăşirea Bisericii Constantinopolului a fost de altfel recunoscută în zilele noastre de către patriarhul ecumenic Athenagoras I, care a arătat, în timpul vizitei sale în România din anul 1967, că „într-adevăr, în tot timpul a existat o manifestare de strânse legături între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia de Constantinopol. Dar şi Răsăritul nostru ortodox a primit vizite şi delegaţii din această parte. Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală din Constantinopol şi pretutindeni unde am mers în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii de legături între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă în genere. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte este plin de urmele voievozilor ortodocşi români. Am găsit urme de voievozi români la Damasc, Ierusalim, Alexandria şi chiar la Muntele Sinai – toate lăcaşurile acestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciţilor domnitori ai Ţărilor Române pentru marile lor binefaceri în interesul deosebit pe care l-au arătat Ortodoxiei şi pentru legăturile sfinte care s-au creat atunci şi care se continuă neîntrerupt…”
Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist
- STELIAN GOMBOȘ – Încă un an… - 10 decembrie 2025
- STELIAN GOMBOȘ – Dragă Moș Nicolae… - 6 decembrie 2025
- STELIAN GOMBOȘ – Românii şi Bizanţul (III) - 2 decembrie 2025
