Așa își încep amândoi numele și eternitatea, jumătate poet, jumătate cuvânt, ca un centaur mitologic! Nichita nu s-a dezis de sine, exista mai mult cu neființa sinelui său cosmogonic!

     Îmi spunea că este uriaș cât un Titan din Olimp… dar cu inima cât un fluture nou născut! Era bun ca lacrima Maicii Domnului, genial… cât gândirea unui zeu al antichității grecești!

     Își purta după ființă, neființa, ca pe o mantie de Poet Voievod peste Patria sa – Limba Română! De când l-am dus la Bellu pe umărul drept, am început să șchioapăt, și am rămas cu partea aceea, puțin îngropată în pământ! Ca o eclipsă nichitiană de pământ!

     Nichita – este Poetul sacerdotal, nenăscut și nemurit, ca un timp atemporal, fiindu-și sieși dinainte de a fi!

                Laurian Stănchescu – prieten de toate zilele și de toate veciile!