Peste inima sortirii am pus plânsul meu de rouă,

așezat-am în gardul vieții tufănele și trei frunze,

sub sprânceana dintre vise mi s-au decojit vreo două

amintiri nepământene, pământene doar pe buze

când, rostite, ard în flăcări, mistuind și trei suspine,

pe băncuța de la poartă legeni iar îndepărtări,

prinzi în păr o urmă vie și miros de nemurire,

când icoanele din suflet îți zvâcnesc a adevăr.

Pui în coș câteva mere, un colac, și vin, și mirul

din trecutele parfumuri ce te năpădesc din nou,

iar în grâul fiert în tihnă să poți pomeni din viul,

ce îl porți încă în tine, adunat din neamul tău.

Se sfințesc bucate plânse și fântâna de la poartă,

rostuiești cum știi mai bine, deși tot te-ar dojeni

ochi blajini ce par aievea, care încă te mai poartă

într-un gest aidoma, parcă, și te-or face a zâmbi,

Iar prin mărul care-mparte cu covrigul îmbucătura,

tu te simți, din nou, micuță, pe băncuța de la gard,

ești cu inima-mpăcată, iar cu dreapta ta de mână

îți faci cruce a pomenire și te simți în brațe luat!

                                         Adriana Tîrnoveanu