Vremea culesului

     Struguri de toate soiurile, culorile şi toate miresmele se adună buluc la noi în ”bătătură”, cuvânt sacru, menit să-mi activeze toate amintirile, emoțiile și bucuriile copilăriei și nu numai. Mi-au trăit bunicii până la 34 de ani ai mei, când s-a stins mamaia, și 44, când a plecat și tataia. Ani în care am trăit cu iubirea lor revărsată peste noi fără s-o pot compara cu alta iubire.

Imaginile mi se succed cu repeziciune, prin mintea inimii. Se aruncă de-a valma, din coşuri largi şi saci ce pleznesc de atâta greutate, rod îmbelșugat.

     E un du-te vino şi-o mână de oameni te tulbură cu voioșie contagioasă. Se foiesc organizat, de parc-un dirijor invizibil îşi face numărul impecabil. Câte-un geamăt surd se aude şi nu te uiţi spre cel care l-a slobozit, parcă părtaş în munca lui ce nu-i uşoară deloc. Se umple încet-încet cada cu boabe coapte şi ştii că e de fapt sfârşitul culesului, că pregăteşti taina vinului cel nou, de care ne vom bucura mai încolo, spre iarnă.

     Dar câţi dintre noi am fost la ţară, la bunici sau la propria ”moşie”, să culegem cu mânuţele noastre rodul de toamnă?

     Ei bine ….sunt mai mult de 45 de ani de când aud de timpul culesului.

     Mititică fiind ţopăiam în dreapta şi-n stânga, mă-ncurcam în picioarele tuturor, dar, ca acum, vedeam doar momentul venirii căruţelor cu rod…..

     Până într-o zi. Aveam destui ani, vreo 28 să fi fost, când ne-am trezit cu toţii să mergem la cules. Eram încântată teribil. Urma să prestez muncă-n folosul familiei mele şi iată-mă trezită pe repede-nainte şi pregătindu-mă de treabă.

     Mă uit în jurul meu, nimeni.

     Toţi plecaseră deja, semn că noţiunea mea despre dimineaţă devreme nu era aceeaşi cu a celorlalţi. Mama pregătea mâncarea. Mă trimite, draguţa, să-mi pun haine potrivite.

     O ascult, intru în casă şi, după 15 minute, apar. Văru’ meu, care trecea rapid prin curte, mă priveşte cu coada ochiului şi-mi zice printre dinţi:,,Te duci la discoteca?”

     Mă-nfurii scurt, şi-mi revizuiesc ţinuta. Adică, ce vrea să zică? Blugii ce-i purtam cu un aer foarte degajat erau de vreo trei ani lăsaţi de mine pe acolo; hanoracul, e drept, avea un aer tres chic. Era, aşa, molcuţ, vorba soţului meu şi se-mbina perfect cu cizmuliţele albe de cauciuc.

     Îmi zic, asta trebuie să fie – ciuboțelele! Sunt prea asortată!

     În fine! Mă gândesc c-am treabă, bag repede în buzunar un cuţitaş finuț, dar şi-o pereche de mânuşele, nu cumva să-mi stric mâinile mele de orăşancă. Mă-ndrept spre mama care greu îşi stăpâneşte râsul, iau traista cu apă şi mâncare şi ce credeţi că fac?

     Da, bineînţeles! Mă urc la volanul ”furiei roşii”, hârbul meu drag de atunci, un Renault 5, de mai mare dragul. Plec spre câmp. Gps-ul din creierul meu funcţionează perfect. Doar gropile si hartoapele nu sunt de acord cu alegerea mea, și, totuși, ajung, debarc, dau bună ziua şi mă apuc de muncit…

     M-aşez frumos pe pământ şi încep, usor-usor, câte unul, câte doi, frumos-frumos, să-mi fac treaba.

     Ei, da…! Dar dure codiţele strugurilor, frate! Mă plictisesc şi mă gândesc să scot briceguţul fantastic ce-l furasem de acasă. Zis şi făcut. Dar cum eram eu, aşa, şmecheruţă, na, că apare balaurul cu sapte capete: TATAIA, care începe: ,,Auoleu, distrugi via, vrejul; pleacă acasă, Adriană!”

     Bodogăn în barbă, încep să culeg doar cu degeţelele. Încerc să-mi pun ceva mănuşi, mă las din nou păgubaşă, continui şi ascult…

     Familia mea, atunci, era toată-toată: tata, bunicul, unchi, mătuşi, nepoţi, sor’-mea, iar acasă, peste toţi, tronau mama şi mamaia mea. Se cânta, se spuneau glume, râdeau, impreuna, din tot sufletul şi culegeau, nene, culegeam via care era de-o bogăţie rară. Nu vă mai spun c-am mâncat, pe furiş, aşa cu mâinile murdare, caşul şi salata de cartofi şi ouă a mamei, cărora le simt şi acum gustul, acolo, undeva, în creierul meu, în zona cu amintiri gastronomice. Am plecat tot cu ,,tomberonul meu roşu”, tot pe furiş şi am jurat preţuire veşnică tuturor celor care fac această treabă, an de an, pentru a fi noi răsfăţaţi de gustul autentic al vinului de casă şi de acasă…

     Prieteni dragi, când aţi fost ultima oara la cules? Cumnatul meu e campionul meu, de mai bine de 17 ani incoace, la această măiestrie, doar că, între timp, via noastra a-mbătrânit, dar tot îi mulţumesc, iar vouă vă spun atât – când beţi un pahar din această licoare minunată nu uitaţi să spuneţi, în gând, şi-o rugăciune de mulţumire pentru cei ce ni l-au dăruit.

     Ca orice lucru pe care nu-l facem zilnic, nu e deloc aşa de distractiv precum pare. Nu sunt fecioare despletite şi picioare goale care-l frământă şi nici maşinării care aduc vinul, repede, direct în pahare. Oricum, dacă tot am vorbit de vin zic atât :

     „DOAMNE-AJUTĂ ŞI NOROC!”

                                                                           Adriana Tîrnoveanu