Dulceața de trandafiri a Anei
Vă las o poveste pe care nu am mai așezat-o de mult, fiind scrisă cu mulți ani în urma, în secțiunea mea de povești și oameni miracol. Sper să vă placă. Vă salut cu drag!
Poveste pentru cei care cred în îngeri fără aripi, cei pe care vrei a-i întâlni pe puntea subțire a disperării:
Stătea în faţa blocului cu o cutie de lapte în mână şi-o ţigară-n cealaltă. Pe trepte, aşa, într-o parte, să nu deranjeze lumea din calea ei. Părul ei, lung şi negru, lucea în razele soarelui şi-i acoperea cu totul faţa. Se întindea pe cimentul rece, strigând dup-o pisică rătăcită. Dar nici măcar pisica n-o voia. Îşi luase avânt şi revenise, mieunând prețios, pe pervazul vecinei de la parter, tanti Ionescu, mama câinilor şi pisicilor din cartier. Trase adânc din ţigară, oftând lung şi teatral. Brusc, c-un gest neaşteptat, robotic aproape, scoase o pudrieră goală, cu oglindă, un ruj cărămiziu şi-ncepu să se rujeze. Acolo, pe trepte, fără să-i pese de nimic. Le băgă înapoi, în buzunar, îşi luă cutia cu lapte şi dispăru, de zici că era Cenușăreasa fără condur.
Garsoniera, unde locuia, trebuia eliberată peste doar două zile. Nu avea unde să se ducă. Dar de ce să se gândească la asta acum? Mai era timp. A scos încet un ciaunel din dulap, a pus laptele la fiert, şi a aprins o ţigară. Din nou. Privea în jur pierdută şi tresări când dădu cu ochii de un castron auriu, de porţelan chinezesc, singurul lucru rămas de la maică-sa, Eleonora, de care nu mai ştia nimic de trei ani, de când i-a interzis să mai apară acasă, fără copil. Îl prinse, aşa, gol, în căuşul palmelor, ca pe singurul lucru de preţ din viaţa ei. Nu greşea prea mult; la vremea aceea, doar castronul de porţelan auriu, câteva fotografii şi-un inel cu rubin erau toată averea sa. Adevărata avere însă…, dar iar își alungă gândul, cotropită de senzațiile noi pe care le tot trăia de câteva zile.
Făcuse orez cu lapte, parfumat cu vanilie. Îl turnă, cu grijă, în vas şi răsfiră, deasupra, câteva petale de trandafiri zaharisiţi din dulceaţa de la aceeași tanti Ionescu, mama pisicilor. Mai găsi un vas, uşor ciobit, şi puse restul de orez, încet, cu gesturi mici, dar sigure, cu ţigara între buzele ei cărămizii. Oftatul ei părea un descântec duios. Nu se putea abține să nu expire puternic, de parcă toată durerea ar fi ieșit astfel. Se aşeză pe scaunul stingher din sufragerie, dar se simțea mai stingheră decât el. De ce? Unde să se ducă? Nu simțea nimic şi nu vedea nici măcar că-i iau foc degetele de la ţigara care se fumase aproape singură.
Se ridică teleghidată, își căută poşeta si scoase din ea o lumânare mică, roşie, cu sclipici pe alocuri. O aseză ostentativ în castronul poleit şi îşi ură singură, încet: ”La mulţi ani! Să-mi trăiesc mie că altuia n-am cui!” Dulceaţa de trandafiri se prelingea pe buzele ei senzuale, perfecte. Nu plângea, dar ar fi urlat. Nu scoatea un cuvânt, deşi ar fi avut sute. Era ziua ei, iar singurul lucru concret pe care-l cunoaştea era că, peste două zile, trebuie să lase garsoniera liberă. Nu ştia unde va dormi. La muncă nu poate – lucrează la un depozit. Vinde cosmetice „angro”. E ceva pasager, doar pentru chirie; în rest…trăiască covrigii!!!
Conţinutul din castronel dispărea cu fiecare linguriță. Îşi aprinse o ultimă ţigară. Ba nu. Mai avea două ascunse pe raftul de la baie. În caz de urgenţă. Azi e urgenţa. Nu avea telefon, televizorul nu funcţiona, iar singurul zgomot era Mozartul care se auzea mereu de la doamna Lucia, intelectuala blocului. Îşi luă poşeta, încuie uşa şi iesi, exact ca pisicile din bloc, uşor, dar nu înainte de a turna conţinutul din castronul ciobit, în vasul ei auriu, cu grijă, să nu se amestece între ele. Cumva, dulceaţa de trandafiri a rămas deasupra. Luă lumânarea, cele două „ţigări de urgenţă”, eşarfa violet care-i încadra fața atât de frumos, şi plecă din garsoniera tristă şi anostă. Când e ea, acolo, pare un palat.
Pașii ei devin din ce în ce mai grăbiți. Observa privirile curioşilor, dar nu-i păsa; se îndrepta hotărâtă spre parcul cel mare. Era aproape. Întotdeauna i-a plăcut să stea în centru, să poată bate oraşul când vrea, cum vrea, fără să fie nevoită să ia autobuzul. În parc e linişte. E marți şi avea liber de la serviciu, de ziua ei. Așeză atentă castronul lângă ea, scoase una dintre cele doua ţigări, dar nu se hotăra s-o aprindă. Oricum, exagerase cu fumatul, dar nu se simțea vinovata. Mâine țigările pot fi doar o amintire a unui viciu pasager. Rămase, aşa, pe gânduri, privind la copiii din părculeţul de joacă. Are și ea o fată, deşi nu a văzut-o de trei ani. Acum ar avea cam șase, gândi. Curând va merge la şcoală.
Frământa ţigara între degete. Lângă ea se aşeză o doamnă, în vârstă, cu pălărie şi mănuşi de macrame. Fredona distrată, aproape murmurat, ”Drumurile noastre toate”. Ana zâmbi, îşi ceru permisiunea să-şi aprindă ţigara și aproape că-i sări inima din piept când doamna îi ceru şi ea una. Fără să se gândească că e ultima, i-o oferi cu drag:,,Ştiţi, se poate ciocni c-o ţigară? E ziua mea şi sunteţi singura persoană cu care vorbesc azi?” Femeia o privi lung, fără compătimire, parc-ar fi înțeles totul și ceva în plus. Dup-un sfert de oră, se delectau din orezul cu lapte şi dulceaţa de trandafiri, tortul ei, ad-hoc. Au ramas împreună, pe bancă, în conversaţii lungi, zâmbind şi plângând amândouă, pana când răcoarea zilei le ridică, vrând nevrând, într-un rămas bun pe care nu aveau să-l uite curând.
Se înserase, iar drumul spre casă nu mai părea chiar atât de scurt. Nici lung. Într-o mână avea castronelul aurit, „comoara sa”, în alta, numărul de telefon al doamnei cochete, altă comoară. Şi, nu ştiu de ce, se simţea fericită. În casă îşi mai ură o dată „la mulţi ani”, îşi puse o dorinţă şi se culcă fredonând ”Drumurile noastre toate”.
Uneori, îngerii au chipuri vii, concrete. Uneori, aripile lor ne ating nu doar sufletele, ci şi gândurile, drumurile, paşii. Uneori, fericirea e atât de aproape de obţinut, dar drumul pare întortocheat, fără lumină şi semnale aprinse. Dar ele sunt. Sunt acolo, lângă noi, doar să întindem mâna, să le simţim şi să le vedem. Ana a primit găzduire, multă vreme, la femeia cu mănuşi de macrame.
S-a mutat într-o casă mică, mai în centru, cum îi plăcea ei; astfel, şi-au fost de ajutor una alteia, de parca asa trebuia sa fie. A făcut ceva cursuri, iar în scurt timp şi-a făcut o mică firmă de contabilitate. Din când în când, le vedeai în parc c-o ţigară fină fiecare, ţinându-se afectuos de mână şi povestind tuturor despre o lună mai şi-o dulceaţă de trandafiri. Pare un clișeu dintr-o povestire cu final neprevăzut, dar, să fim serioși, cine nu și-ar dori să întâlnească, pe puntea subțire a disperării, un înger cu mănuși cu macrame? Am fost cândva Ană, chiar dacă întâmplările mele s-au derulat în scena altor clipe, cu alte nuanțe și cu altfel de rezolvări, iar de atunci parcă sunt mai atentă cu cei care mi se așază alături. Niciodată nu știi cum se pot topi neguri din suflet, doar pentru că ai ales să…vezi și altceva.
Adriana Tîrnoveanu, Mai 2013
Autor: Adriana Tîrnoveanu
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Hristos a înviat! - 14 aprilie 2026
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Sălciuța tatei… - 5 aprilie 2026
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Poveștile Adrianei: Viorele…. - 7 martie 2026
