În mitologia românească sacralitatea feminină este reprezentată  de Mama Pământ, care, împreună cu Tatăl Cer formază centrul, nucleul credinţelor populare româneşti. Aceste două divinităţi coboară în timp până în vremurile pelasgilor. N. Densuşianu după ce studiază întreaga literatură antică cu referire la pelasgi şi la Dacia  concluzionează: „Cea mai arhaică religie,ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului , ca elemente generatoare”. Conform gândirii teologice pelasge Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor  zeilor şi oamenilor.

     Scotocind prin izvoarele antice aflăm că zeul suprem al dacilor era Zamolxe identificabil prin cele spuse de Herodot cu Tatăl Cer. Spre surpinderea noastră, Lexicograful lui Suidas ne aduce la cunoştinţă că Zamolxe este si numele unei divinităţi feminine  iar această divinitate feminină ce poartă acelaşui nume cu Marele Zeu nu este alta decât Mama Pământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căci „ pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare,cultul primitiv (pelasg – n.n) mai adora şi puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia, GeTellus şi mai târziu Terra”. Ori, această Geea, după concepţiile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. După ce studiază toate legendele în legătură cu această divinitate, N. Densuşianu afirmă: „Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare,se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele de aur” la care face referire basmul românesc „ Prâslea cel voinic şi merele de aur” şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de Grădina Hesperidelor.

     Revenind la caracterul matern al pământului  trebuie făcute căteva sublinieri , zicem noi, importante. Poetul grec Asius ne spune că Pelasg, părintele eponim al pelasgilor, al căror centru politic administrativ şi religios se afla în Dacia, s-a născut  din pământul negru pe crestele munţilor înalţi pentru a fi începător rasei muritorilor. Conform tradiţiilor menţionate de autorii antici, grecii îi considerau pe pelasgi „ Primii  oameni” şi oameni divini  iar pe urmaşii lor de la nordul Dunării i-au numit geţi adică Fii lui Ge/Geea. De fapt  românii , urmaşi ai dacilor şi ai pelasgilor, şi azi îşi consacră  noii născuţi pământului pe care îl consideră mamă a tuturor, aşezând pe viitoarea mamă, în ceasul naşterii, pe pământ pentru ca acesta să primească primul pe noul născut în calitate de mamă a tuturor

    În perioada ocupaţiei  romane în Dacia, ca divinitate naţională, Mama Pământ, purta denumirea de Terra Dacia, epitet prin care romanii desemnau aceeaşi idee ca si grecii prin numele de geţi. Este cunoscut că autorii romani numeau pe locuitorii  de la nord de Dunăre daci, termen ce legat de Terra Dacia, are exact acelaşi sens de „Fii ai Pământului”.

     Ca urmaşi ai pelasgilor, românii nu si-au uitat moştenirea ancestrală. Ei încă păstrează, în  obiceiurile lor şi în mito-credinţele vehiculate, toate prerogativele  Mamei Pământ.

     Pământul este luat ca martor la jurăminte, la blesteme, considerat fiind ca mamă protectoare  a omului de la naştere şi până la moarte. În actul nupţial pâmântul avea un rol important, împreunarea dintre  tinerii căsătoriţi având loc  pe pământul gol, pentru ca tinerii însurăţei sa fie sănătoşi şi căsătoria lor să fie trainică  ca şi pământul. Când un om se chinuia să moară era întins  pe pământ pentru a i se uşura sfârşitul. La români exista şi obiceiul de a duce  cu sine pământ din patrie, atunci când mergea  în străinătate sau de a dormi pe pământul adus din patrie, obicei pomenit şi de Bram Stocker în romanul său Dracula. Atunci când personajul  ajunse la Londra  purta cu sine  lăzi  în care aduse pământ din patrie. Pământul aruncat  peste coşciug, atunci când sicriul este coborât în groapă  este de asemenea o invocare a Mamei Pământ de a nu apăsa prea greu peste răposat. În datinile de nuntă ale poporului român există unele formulări  ce ţin de cultul pământului: „ Ia-ţi copilă ziua bună/ De la soare de la lună/ De la cer de la pământ/ De la tot ce e mai sfânt/ De la mamă de la tată/ de la viaţa ta de fată” iar la antipod, în riturile de înmormântare auzim: „ Ia-ţi copilă iertăciune/ de la tot ce e pe lume/ de la bunul nost pământ/ în care vei fi mormânt”. Când fată vaca, nouă zile de la fătarea viţelului vaca se „ răsuceşte” astfel: stăpâna vacii face nouă colaci de făină, nouă feluri de lână, nouă arginţi cu ciocâlteu de corn şi o oală nouă; cheamă doi copii, un băiat şi o fată, pe care îi lua împreună cu lucrurile amitite şi se ducea la locul unde i-a prăşit vaca. Copii sunt puşi să mulgă vaca pe rând până când se umple oala după  care se îngropa oala şi lucrurile de care s-a vorbit ca să nu mai înţarce vaca.

     Toate acestea sunt reminiscenţe ale  vechiului cult  pelasgic al Mamei Pământ păstrate de-a lungul timpului, din neolitic şi pană în vremurile actuale, când  se practică din ce în ce mai puţin, de ele  mai având cunoştinţă doar bătrânii satelor. Legendele româneşti au păstrat  şi diferite denumiri sub care poate fi identificată  Mama Pământ. Fie că este vorba de Maica Precista, Maica Domnului, Fecioara Maria, sau de personaje  care au o alură mult mai puţin creştină: Maica Bătrână, Baba Dochia, Dochiana, Deciana, Zâna Zânelor sau altele, toate se reduc la una şi aceeaşi divinitate: Pământul Mumă.

– Va urma –

 Bibliografie:

 1. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip,2002

 2. R. Vulcănescu, Mitologia Română, Ed. Academiei,1985

 3. Herodot, Istorii,Ed Ştiinţifică,1961

 4. Gh Muşu, Din mitologia tracilor, Ed Cartea Românească,1982

 5. V. Lovineascu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin,1994

 6. E. Delcea,Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, EWd Obiectiv, Craiova

Citește și: Sfântul Graal (III)