Nu ar trebui să fie atât de complicat de explicat, pe înțelesul publicului interesat, cum este cu apărarea națională și cu securitatea națională, din cele trei perspective pertinente: istoric, instituțional și atitudinal.

     Istoric vorbind, despre securitate și apărare naționale se vorbește doar de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace (sfârșit de la care comemorăm anul ăsta 80 de ani). Înainte se vorbea despre război și pace între războaie.

    Așa că și instituțional, înainte existau ministere sau departamente de război (Ministerul de Război), eventual cu specializări în interiorul categoriilor de forțe (Ministerul Aerului sau Ministerul Marinei Militare, de pildă), denumiri care au fost abandonate în favoarea mai rezervatului termen de apărarea națională.

     Cea mai clară deosebire dintre cele două concepte, apărare și securitate, este dată de natura lor complet diferită.

     În termeni de specialitate, se vorbește despre domeniul (public al) apărării naționale și despre sectorul (de stat al) securității naționale.

     Domeniul apărării naționale include forțele armate, cele care merg la război, pe când sectorul de securitate a statului național include serviciile și structurile de ordine publică și informații/protecție a informațiilor, care în multe alte națiuni decât cea română nici măcar nu mai sunt militarizate (la noi doar poliția e civilă, dar nici aia pe deplin, polițiștii ieșiți la pensie devin militari în rezervă/retragere, pentru o pensie militară de stat, în loc de o pensie de serviciu și atât).

    Ceea ce contribuie pe deplin în România zilelor noastre la întreținerea confuziei dintre apărarea și securitatea națională, cu pretenția subliminară a promotorilor confuziei că securitatea națională ar include și apărarea națională, deși nu are cum să fie așa.

     De ce nu are cum să fie așa?

     Simplu, pentru știutorii de carte: apărarea națională este un bun public (chiar un bun public pur, dacă e să ne luăm după unele școli de gândire macroeconomică, cum este școala vieneză), adică este produsă exclusiv de statul român (este chiar interzisă prin constituție constituirea de forțe militare și paramilitare în afara autorităților statului) și de ea beneficiază absolut toți locuitorii României (în calitate de consumatori ai bunului public).

     Natura bunului public numit apărare națională este constiuită din puterea militară produsă de stat pentru îndeplinirea tuturor misiunilor strategice încredințate forțelor armate.

     De aceea e nevoie de o Strategie națională de apărare, care să definească clar, corect și complet

     Natura sectorului securității naționale este cu totul alta. Nici vorbă de putere militară, compusă din forțe, comandă și control, comunicații, coordonare, intrări de resurse din economie, educație etc. sau de leadership, management sau altele de același fel. Ca să nu mai vorbim despre faptul că securitatea națională nu este un bun public (nu este produsă exclusiv de stat și nu toți locuitorii beneficiază de ea în mod egal și nelimitat).

     Singura caracteristică comună a domeniului public al apărării naționale și a sectorului de stat al securității naționale este controlul și supravegherea democratice, adică exercitate de publicul național suveran direct (Armata se subordonează exclusiv voinței poporului, stabilește Constituția) și prin organele sale reprezentative, adică Parlamentul și Președintele României.

     Ori, în România, acest control democratic și această supraveghere (Constituția vorbește despre “veghe“) sunt doar pe hârtie, în realitate lucrurile fiind exact pe dos: cei din structurile securității naționale și unii din Armata României (mai ales cei din conducerea Direcției Generale de Informații a Armatei) exercită pe față sau bănuit un control strict asupra politicienilor și altor lucrători la stat.

     De aceea este nevoie și de o Strategie de securitate națională (chiar dacă Constituția nu zice nimic despre ea), care să stabilească misiunile structurilor și serviciilor de informații și de ordine publică (altfel, ele își dau singure misiuni, așa cum se controlează tot de capul lor), să le aloce resurse (altfel își trag ele ce resurse financiare, umane și materiale au chef să își tragă din economie și din societate) și desigur să le controleze în îndeplinirea misiunilor și în întrebuințarea resurselor alocate.

     Nu-i așa că nu ar fi trebuit să fie complicat de explicat ce e una și ce e cealaltă?