Grăbește-te încet

   De-o vreme mă-nalț ca macaraua strâmbă ce scârțâie cinci ore-n șantier, pe deal; n-ati înțeles ideea, eu stau privind spre stele și mă ridică alții să prind ultimul val făcut de nori albaștri sub curcubeie ciunte din care fur culoare să-mi pun și prin obraji, de când mă cred vreo rudă a primăverii bete mă trage-n sus un mugur să urc pe un miraj si să plutesc, o vreme, așa cum face lumea cea bună și aleasă ce-și pune-n cer un vis, dar nu știu cum se-ntamplă, escaladând scări false, sărit-am două trepte și-au strigat toți bis.

   Ei spun că doar așa mă-ncumet eu să zornăi, s-arăt că-n spate duc ce-a rodit prin glii care au stat pârloagă-n umbrele din mine, dar c-un zvâc aparte, aș cerne păpădii.

   De atâta străduință, mi-a cam sărit elanul; din buzunare, în fugă, pierdut-am și-un bilet pe care-mi scrisesem, în timpuri nerodite:

       De nu crezi-n ce vor alții, grăbește-te încet!

                                   Autor Adriana Tîrnoveanu , Grăbește-te încet