Sunt România şi m-am născut odată cu LUMEA!
Sunt Maria şi m-am născut odată cu Lumea.
Sunt din pâine și oțel, sunt România.
Clădirea deja pe jumătate zdrobită se mai clatină încă o dată din temelii. Fetiţa cu păr bălai şi cârlionţat se strânse şi mai mult la pieptul mamei:
„Spune-mi, te rog, o poveste, să nu mai îmi fie aşa de frică!” Vuietul vremurilor răsuna parcă direct în casă, iar Maria nu putea adormi fără cuvinte, fără liniştea basmelor ei preferate. Nu era timp de poveşti. Sau poate că da? Femeia, cu faţa smeadă şi cu ochi îndârjiţi clatină hotărâtă din cap, zicându-i şoptit copilei, fiindu-i ușor teamă să nu o audă avioanele ce aruncau foc peste Pământ: „Este război, fata mamei, acum nu mai e loc de poveşti; zânele s-au ascuns în Pletele de Ceaţă ale munţilor şi tac. Îţi voi vorbi, în schimb, despre România care este ca tine!”
Cutremurată, tresări ca un ghiocel eliberat de zăpadă în primăvară, pe măsură ce asculta Începutul şi Continuarea Cuvântului, vechile poveşti, marea legendă căpătând Cruce prin rostirea Maicii. Vorbele păreau puţine, insuficiente; mai avea nevoie de ele şi rugător, cu ochii înlăcrimaţi, încercă să nu oprească cursivitatea lor. România nu mai era doar un nume, era semnul Învierii făcut de Dumnezeu pe acest Pământ; era Gând şi Faptă, Lumină şi Putere, Curaj şi Demnitate. Obiectele magice aruncate de Făt–Frumos în calea Zmeului nu mai erau simple închipuiri, ci purtau nume concrete – Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, Horea, Eminescu sau Avram Iancu; efigii pe care avea să le întâlnească pe chipurile românilor din jurul ei.
Furată şi vrăjită de noua „poveste”, copilul se sprijini fără voie de „cărămizile fierbinţi’‘ dintr-un perete ce se încăpăţâna să reziste în picioare, dar nu mai clipi a teamă; îl pipăi cu mâna şi simţi Codrii Cosminului, Rovine, Calugărenii, Alba Iulia, Plevna sau Marea Unire. Învăţa de la Voievozii Maicuţei să nu-i mai fie teamă. Nu a uitat niciodată acel război. Acea victorie a sa, personală, asupra fricii i-a devenit Icoana. În acea noapte de foc, fetiţa bălaie a adormit în cele din urmă, liniştită ca în orice noapte de peste ani. A doua zi, în zorii aduși de Aripa Măiastrei a reclădit tot ce s-a dărâmat; genunchii ei plini de sânge înfipţi în pământ au fost rugăciunea de izbăvire în faţa lui Hristos. Avea Duhul şi Puterea Înaintaşilor săi, marele răspuns la „cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.”
Peste ani…Aula Universităţii, imensă şi rece, devenise neîncăpătoare pentru studenţii care se adunaseră acolo pentru festivitatea de absolvire a Facultăţii de Istorie. Maria era un pic neliniştită, neştiind de ce anul acesta duhovnicul ei, preotul micii biserici de lemn dintre căminele studenţeşti, nu mai fusese invitat la festivitate. Acum, mai mult ca niciodată, simţea că are nevoie de el, mai ales că trebuia să le vorbească studenţilor şi profesorilor în calitate de şefă de promoţie. Fusese, în schimb, invitat altcineva, un profesor “nou” care le promitea tinerilor o altfel de istorie, „revoluţionară” dupa cum spunea el, în consens cu noile realităţi. Glasul spart al acestuia o făcu să tresară instinctiv şi amintirile din vremea războiului o copleşiseră din nou; vorbele omului de la tribună fiind, parcă, o continuare a Focului de atunci. Dacii străbuni deveneau nişte bieţi barbari care au dispărut peste noapte, Eroii Neamului nişte simple ficţiuni, iar Poporul Român, un accident nefericit al istoriei, care acum trebuia să-și plece capul în fața străinilor “salvatori” sau să plece dincolo…
În mintea Mariei era Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Radu Gyr; erau în sufletul ei toate cimitirele eroilor, însemnate de cruci sau păstrate sub cetini de brad. Sângele vărsat pe câmpurile de luptă şi în închisorile Necuratului, de-a lungul istoriei, nu putea să se prefacă peste noapte în apă. Acel sânge înmuiase Pământul pe care a pus capul ca pe o perna ocrotitoare în vreme de cumpănă. Acel sânge nu a fost o minciună, l-a simţit şiroindu-i pe obraji, strângându-l, mai apoi, cu grijă în pumni şi în inimă pentru a nu se irosi, pentru a reînvia în Sfinte Moaşte. Ea nu putea uita nicidecum chipurile Sfinților Închisorilor din icoane, pictate în ziduri de temnițe, cununi de lanțuri, ferestre prin care Lumina sfărâma lăcăte. Nu-și putea uita bunicii din războiul cu fiarele roșii si nici străbunicii ce n-au putut a sta nepăsători când mitraliera ,,trăgea în obrazul lui Hristos”. Maria avea puterea acestui destin de jertfă și glorie și de aceea, vorba neagră a personajului apărut în Cetatea universitară pentru a preda noi “lecții”, nu o înspăimânta. Citise prea multe tratate despre demoralizarea unui popor şi predarea acestuia în faţa inamicului fără a se trage niciun glonţ. Se ridică din bancă, sprijinindu-se de acel perete ce nu căzuse atunci.
EU sunt MARIA şi nu am murit Atunci! EU sunt MARIA şi nu sunt o poveste, sunt Basmul; sunt România şi m-am născut odată cu LUMEA!
Citește și: MIHAI TÎRNOVEANU – Idealul Libertății de a fi Român
Autor: Mihail S. Târnăveanul – medic, președintele Asociației Calea Neamului
- MIHAI TÎRNOVEANU – ,,Istoria românilor” revine! - 14 februarie 2025
- MIHAI TÎRNOVEANU – Istoria Românilor - 4 februarie 2025
- MIHAI TÎRNOVEANU – ,,Cum să frângi aripile unui Colegiu Național!” - 1 februarie 2025
