Fiecare dintre noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru un lucru sau altul, iar atunci când nu-l primim, începe marea cârteală:

     „De ce, Doamne?”. Dar nu ne punem nicodată întrebarea dacă ceea ce-i cerem ne este şi de folos.

     Ori, văzând pe unii în necaz şi durere, şi atunci obişnuim să-i reproşăm Celui de Sus că nu ne vede sau că-i dă săracului prea multă sărăcie, bogatului prea multă bogăţie, unuia prea multă suferinţă şi altuia prea multă fericire, crezând că Demiurgul uneori doarme şi îngăduie numai lucruri nedrepte.

     Adevărul însă e altul, Atotţiitorul Le vede şi Le ştie pe toate. Iar ceea ce pentru El este drept, mintea noastră n-o pricepe.

     Iar în acest sens mi-a plăcut foarte mult o pildă pe care am citit-o cu mulţi ani în urmă și, ori de câte ori mi se întâmplă să aud despre vreo întâmplare tristă, mi-o reamintesc.

     Cică un călugăr bătrân, fiind şi el indignat de câtă nedreptate există pe pământ, s-a rugat lui Dumnezeu ca Acesta să-i arate judecata Lui. Cel de Sus, milostivindu-se de făptura sa, i-a trimis un înger care i s-a arătat bătrânului sub înfăţişarea unui alt călugăr. Şi mergând ei prin lume, din prima casă în care au înnoptat, îngerul a furat un vas de argint pe care l-a aruncat într-un râu. Apoi s-au oprit în lăcaşul unor tineri care aveau un copil de câteva luni. Dimineaţa, înainte de plecare, slujitorul Domnului s-a apropiat de leagăn şi le-a omorât pruncul. A doua zi a ucis câinele altui gospodar, iar când au trecut pe lângă o biserică, acesta a aruncat cu pietre în ea în timp ce în faţa unei cârciumi și-a făcut mătănii şi s-a închinat. Iar când în ziua a patra a incendiat cocioaba unor orfani şi a mai distrus încă o proprietate, bătrânul călugăr n-a mai răbdat şi l-a întrebat de ce face toate aceste răutăţi.

     La care, tânărul i-a spus: „Nu te-ai rugat tu oare lui Dumnezeu, să-ţi arate căile sale? Iată că El s-a îndurat de tine şi m-a trimis să-ţi arăt judecata Lui. Aşa că, atunci când am luat vasul acela de argint, le-am făcut acelor oameni un mare bine. Acesta a fost furat din biserica din sat de către străbunicul lor, şi din acest motiv tot neamul era condamnat la iad. A doua zi însă, cineva îl va găsi în râu şi-l va returna lăcaşului sfânt. I-am luat sufletul nou-născutului căci acesta a fost zămislit în ziua de Paşti şi, drept pedeapsă pentru această neînfrânare, băiatul, ajungând la vârsta de 20 de ani, avea să-şi omoare părinţii. Luându-i viaţa, am salvat atât sufletul lui, cât şi pe cel al bătrânilor săi.

     În următoarea gospodărie am ucis câinele întrucât a doua zi el avea să turbeze şi să-şi muşte stăpâna. Am aruncat cu pietre în biserică fiindcă aceasta era părăsită şi-n ea dansau necuraţii, iar eu i-am alungat. Dar m-am închinat în faţa cârciumii pentru că în acel moment acolo se afla primarul şi un domn înstărit care se sfătuiau cum să reconstruiască Casa Domnului şi le-am urat: „Doamne ajută!” Am dat foc la cocioaba orfanilor având în vedere că sub prispă era ascunsă o comoară pe care copiii nu aveau s-o descopere niciodată. Însă după incendiu aveau s-o găsească şi cu ajutorul ei îşi vor construi o locuinţă, vor merge la şcoală şi vor deveni oameni credincioşi. Iar ultima proprietate am distrus-o pentru că a fost construită din bani furaţi. Văzând stricăciunea, cei doi soţi îşi vor face prin munca lor o căsuţă mai mică şi Domnul îi va binecuvânta cu un copil…”

     Minunându-se de aceste explicaţii, se spune că acel bătrân n-a mai judecat niciodată pe nimeni. Un gest pe care ar trebui să-l încercăm din când în când şi noi, fiindcă în timp ce judecăţile lui Dumnezeu sunt un adânc nesfârşit, ale noastre nu sunt decât un continuu pustiu.

Citește și: DOINA DABIJA – „Unşii lui Dumnezeu”