NICOLAE MAREȘ – Regina Maria a României și Președintele american Wilson

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Regina Maria a României și Președintele american Wilson

După evenimentele din decembrie 1989, au fost marcați 130, 135 și 140 de ani de relații diplomatice româno-americane. Însă istoricii și diplomații nu s-au dovedit nici de data aceasta la înălțimea timpurilor și misiunii lor în a evidenția unele subtilități din evoluția acestor raporturi, mai mult ca sigur din veșnica necunoaștere, să nu spun incultură care îi caracterizează pe mulți din ei. Am scris de nenumărate ori despre ușurința cu care se trece la noi peste contribuția adusă de militarul și diplomatul George Pomuț la formarea Statelor Unite ale Americii și, ulterior, la dezvoltarea lor, ca fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg[1].

În contextul respectiv am subliniat că polonezii, în situaţii similare au relevat cu deosebită mândrie, chiar cu emfaza caracteristică lor, despre contribuţia adusă de ei, respectiv de Tadeusz Kościuszko şi Puławski la cucerirea independenței de către poporul american. Demersul respectiv, pe care America îl apreciază până la cel mai înalt nivel, ar trebui să ne mobilizeze, să constituie motiv de inspirație pentru comunitățile de români americani și nu numai, în a copia manifestările și gesturile Varșoviei. Asta în calitatea mea de polonist convins fiind că lecția poloneză niciodată nu ne strică.

Mai nou, remarc că nici contribuția adusă personal de către Regina Maria a României, împreună cu președintele Woodrow Wilson, în aprilie 1919, la  defrișarea  relațiilor politice dintre S.U.A. și Regatul României, nu este cunoscută suficient și mai ales relevată pe măsură. Nu știu să se fi scris un rând despre episodul întâlnirii președintelului american și a soției sale cu Suverana României, în acel an. Întâlnirea celor doi nu mai este azi conștientizată în România și mai ales în America. Contactele dintre Regina Maria și Woodrow Wilson, într-o perioadă istorică dificilă pentru formarea României Mari, demonstrează urbi et orbi că Românii au știut să se poarte demn, ca de la egal la egal, cu orice partener. N-am să uit câtă jignire a produs cu ceva ani în urmă un sol american la București, prin amestecul lui direct în treburile interne ale României, călcând în picioare nu doar bunul simț și cutuma, ci și normele internaționale în materie[2]. Supușenia oarbă manifestată de unii lideri față de aliatul de peste ocean este pe de-a dreptul umilitoare. În rândurile care urmează doresc să subliniez cu admirație verticalitatea dovedită de o Mare Doamnă, capabilă să discute de la egal la egal cu un Mare American. Radiografia convorbirii lor este veșnic pilduitoare, prin independența și egalitatea manifestată de cei doi. Totul se petrecea în urmă cu 100 de ani… 

Întâlnirea dintre președintele Wilson și Regina Maria o găsim descrisă în amintirile suveranei, publicate în volumul Povestea vieții mele, pagini în care a relatat trăirile sale de la Paris, unde a mers în martie 1919, în calitate de reprezentant neoficial al României la Conferința de pace[3].

Regina Maria aminteşte că, la începutul anului 1919, H. Wilson se afla „la zenitul carierei sale”. Fuseseră ales de lumea întreagă drept Arbitrul Păcii. „Oriunde pleca, el era primit ca un fel de Messia; cazul care se făcea despre el era destul pentru a face capul unei zeu să se întoarcă. Această adulaţie extremă, această ridicare a unui intrus la prima poziţie în fierberea Europei acelei zile, aparţinea, din punctul meu de vedere nevrozei de război specifice acelor timpuri.” Menționează, totodată, că la sfârșitul Primului Război Mondial, lumea avea o nevoie instinctivă de idoli, fiind în căutarea unui supraom „capabil să ţină în frâu spiritele rele eliberate de cei patru ani îngrozitori de război”. Omenirea şi-a îndreptat privirile spre el (Wilson – n.a.), ridicându-l pe cel mai înalt piedestal, fără a se întreba dacă „întâmplător avea vreun picior de lut”. Aşa că şi americanului i-a fost destul de greu să reziste „laudelor şi adulaţiei”. Regina priveşte cu oarecare milă spre înaltul Președintele al Americii – la propriu și la figurat – prefigurând că prăbuşirea idolului „este adesea la fel de crudă cât şi nedreaptă”. „Îmi displăceau nedreptăţile de orice fel; dar de atunci nu mai sunt un vânător de lei; nici nu am fost vreodată înclinată să urlu ca lupii. Îmi place să aud despre oamenii însemnaţi că sunt recunoscuţi şi că îşi fac datoria, dar sunt precaută cu excesiva veneraţie a unui erou, şi nu pot înţelege de ce omul trebuie să fie atât de extremist, atât în adoraţie cât şi în ură”[4].

Mult bun simţ în judecata și în gândurile Reginei, care își dorea cu ardoare o întâlnire cu Omul zilei. Unii ar putea crede că invidia feminină și părerea de rău că nu se află în postura acestuia să îi fi dat un oarece temei. Știm însă că liderii din Orașul Luminilor și de la Londra o primiseră cu mare strălucire, la cel mai înalt nivel, cu o deferență nemaicunoscută până atunci față de o femeie, fie ea și regină.

întâlnirea Regina Maria cu Wilson s-a  petrecut, la începutul lunii februarie 1919, când solul României a ajuns la Paris. Atunci numele lui Wilson „era în gura tuturor”. Mai observa scriitoarea-regină, despre atmosfera vremurilor: „era ceva destul de bolnăvicios despre felul cum era glorificat şi pus pe un piedestal, care nu putea decât să îl ameţească”. Oricât încearcă  capul încoronat să fie cât mai obiectiv, Maria nu îşi ascunde invidia că persoana ei nu se află în locul lui, mai ales că simţea din plin a fi la fel de adulată ca şi reprezentantul Americii. Se gândea probabil la succesul întâlnirii grele avute cu Clemenceau. De aici și gândul că nu i-ar displăcea să „îndure” supliciul care i se pregătea.

Fraza din descrierea care urmează este elocventă: „Atât de tare a fost ameţit (Wilson – n.a.) de atmosfera creată în jurul lui, încât se întreba dacă, ca mare reprezentant al democraţiei, nu era deasupra demnităţii sale să facă o vizită Reginei României – numai o regină!”.  Scrie cu literă mică – regină și continuă: „Dar cum se proceda uneori, s-a gândit (Wilson – n.a.) cum poate, inteligent, să scape politicos, anunţându-mă că ar fi încântat să-mi facă o vizită, dar fiind o persoană foarte ocupată nu are timp la dispoziţie (decât) după ora nouă dimineaţa”. Și iată, mai departe, cum în jocul acesta de-a pisica și şoarecele cei doi au găsit până la urmă soluţia realizării dialogului: „Am răspuns cu o perfectă amabilitate, eu însămi fiind în ascensiune, că aş fi fericită să îl primesc chiar la şapte dimineaţa, dacă aceasta îi convenea. Nemaiavând încotro, a făcut un compromis şi, acompaniat de doamna Wilson, a venit să mă vadă  la ora opt şi jumătate dimineaţa”.

Descrierea întâlnirii este cât se poate de simplă, elegantă și elevată, inclusiv prezentarea înfățișării preşedintelui american, în imaginea pe care o știm și o găsim în magazinele ilustrate ale vremii: „înalt, subţire, cu o faţă foarte lungă şi un zâmbet blând, întreaga lui înfăţişare impecabilă semăna foarte mult mai degrabă cu a unui pastor puritan”

Ura este un sfetnic rău 

Regina, conştientă că rândurile pe care le scria vor rămâne consemnate și pentru istorie, redă în întregime textul aşternut în  Jurnalul zilnic, pe care l-a reprodus cu rigurozitatea istoricului în pasaje din Capitolele târzii – text recent redescoperit, și la care facem referire. Iată însemnările din „Jurnal”, de data aceasta. 

10 aprilie 1919

Preşedintele Wilson a venit să mă vadă devreme în această dimineaţă, împreună cu soţia sa, şi avea zâmbetul din fotografiile pe care le ştiam. L-am primit cu obişnuitul meu stil simplu şi direct, în aşa fel încât conversaţia nu a stagnat nici o clipă, deşi trebuie să spun era supărător de limitat (sic!). Am vorbit multe lucruri din ordinea de zi, am atins de asemenea şi subiectul bolşevismului, mai mult ca oricând în mintea mea, şi i-am putut da câteva detalii savuroase despre cum erau cu adevărat bolşevicii, lucru pe care nu-l ştia. Am explicat de asemenea speranţele statelor mici, pentru care el se declarase a fi un apărător, şi acest fapt ne-a adus discuţia despre Liga Naţiunilor, şi a început să proclame importanţa ideii sale favorite şi cum în mod special statele mici vor beneficia de Ligă. Totul pentru admiraţia frumuseţii unei idei. Oricum nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia felului în care strălucitoarele idei sunt adesea diminuate de viitorii partizani şi adepţi care treptat corup conceptul iniţial, în cele din urmă ceva total diferit de măreţul ideal. Aşa s-a întâmplat cu cele mai multe religii, iar astăzi Cristos probabil ar plânge la văzul a ceea ce oamenii au făcut din învăţăturile Lui. Cât de multe orori au fost comise în numele Religiei?…[5]

Interesantă a rămas concluzia sugerată de Regină: „să nu tratăm inamicii învinşi prea nemilos. Ura este un sfetnic rău şi conduce la multe probleme!” Mai departe aflăm că: „În ziua următoare a luat prânzul cu domnul şi doamna Wilson  iar eu am continuat să-l studiez pe marele om cu interes”. De data aceasta, Regina afirmă că a continuat să fie: „profund interesată de ideile şi idealurile bătrânului domn”, încurajându-l „să-şi expună teoriile pe care era destul de doritor să le prezinte”, vorbind „mult şi bine”. 

Medalionul președintelui american: homme du monde făcut de Regina Maria 

O primă concluzie desprinsă de Regină a fost aceea că Wilson părea a fi: „un predicator înnăscut şi ar fi putut fi un pastor foarte cultivat. Foarte convins că întotdeauna are dreptate, are întrucâtva aerul unui om care ne priveşte de sus, dar în acelaşi timp este un homme du monde, politicos, amabil, chiar într-un fel ceremonios. Gata să aducă argumente, el are oricum, datorită superiorităţii sale, o atitudine detaşată, care îl deosebeşte de ceilalţi muritori, cu siguranţă va avea, mereu, ultimul cuvânt de spus. Deşi nu era lipsit de înţelegere, el totuşi atârna acel sentiment de antagonism, particular acelora care, datorită distanţării lor, sunt convinşi de superioritatea lor indiscutabilă. Aceasta poate face pe oricine să se întrebe dacă sunt absolut autentici. Nu pot decât să sper că Wilson este autentic, în aşa fel încât să justifice încrederea extraordinară pe care Europa o are în arbitrajul său. Mulţi din compatrioţii săi se uită la el ca la un impostor, şi există un grup politic mare din Statele Unite care aşteaptă cu nerăbdare căderea lui, căci aşa e lumea”. Ne putem întreba azi, cu deplină îndreptățire: – Câți oare dintre contemporanii scriitorii-analiști ai acelor vremuri emiteau asemenea judecăți? 

În continuare, aflăm că Regina a avut o singură ciocnire cu el: „Ostentativ de evlavios mi-a ţinut o predică despre cum trebuie să tratăm minorităţile noastre, demonstrând cât de important era şi a stăruit mult timp asupra acestei teme, devenind excesiv de moral şi de alunecos; s-a exaltat mult timp la subiectul în discuţie, tratându-mă mai degrabă ca pe un începător ignorant care ar fi putut profita de pe urma sfatului său. Fără îndoială aş fi putut, dar m-a izbit faptul că era prea ataşat de sunetul propriei voci, şi când în sfârşit a luat o pauză, am sugerat prietenos că era, probabil, obişnuit cu aceste dificultăţi datorită chestiunei japoneze din Statele Unite”.  „Cu privire la acestea – remarcă Regina – Wilson şi-a dezvelit dinţii săi lungi într-un zâmbet politicos, şi-a ridicat sprâncenele şi a declarat că nu era înştiinţat de existenţa unei probleme japoneze în America! Nefiind un predicator, şi cum eram oaspetele său, doar am ridicat din umeri şi am abandonat subiectul”. Aceasta, da eleganță domnească! „Înainte de a pleca, l-am sfătuit să promită că-l va căuta pe Brătianu pentru a-i da o şansă de a expune situaţia noastră în faţa sa. Dar am avut sentimentul că dacă ar fi fost timp aş fi putut face mult mai mult în discuţia cu preşedintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea deloc engleza; pe deasupra întotdeauna îmi făcea plăcere chiar câte o confruntare”. … Cât despre doamna Wilson, aceasta, în descrierea Reginei: „era o doamnă atrăgătoare, şi arăta mult mai bine de aproape decât de la distanţă. Era trupeşă, avea un ten frumos şi ochi gri-albaştri, de irlandeză. Era bună şi amabilă. Prima dată când am întâlnit-o avea un buchet formidabil de orhidee. Întotdeauna am să-mi amintesc de ea aşa, cu acele orhidee lila aproape de faţa sa zâmbitoare”[6]. Doamne câtă gingășie feminină la Regina Maria a Românilor!

Nu numai condeiul, dar și eleganța desăvârșită, care o caracteriza pe fostă soră de caritate, supranumită  Maica răniților, cea care nu s-a înfricoșat să intre, la fel ca George Enescu, în saloanele pline cu bolnavii suferinzi, unii de tifos exantematic contractat în tranșeele Moldovei în Primul Război Mondial, și care se întreținea la sfârșitul primei mari conflagrații mondiale, de la egal la egal cu liderii cei mai importanți ai lumii, răspunzând – de data aceasta – invitației pe care i-a făcut-o „Omul zilei” la un prânz, la Paris, pare neverosimil. Ar mai putea un șef de stat român sau primele doamne ale României de azi să viseze măcar la o asemenea invitație? Doar adevărata Primă Doamnă a României, Regina Maria a putut-o face. S-a petrecut totul în timpuri pe care le-am uitat și ne-am lepădat de ele cu mult prea mare ușurință, încât lectura rândurilor de mai sus devine reconfortantă în zilele noastre prin demnitatea pe care o degajă. Ar scrie cronicarul: „La vremuri mari, ce Oameni Mari a avut România!”. 

Nota redacției – În testamentul Reginei Maria se găsește o ultimă adresare către poporul român și către țară:

„Țării mele și Poporului meu,

Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. […] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare..

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.

Am credința ca v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”.

Bibliografie:

[[1]] George Pomuț a fost cel care a  determinat autoritățile americane să cumpere de la ruși  pe o sumă derizorie Alasca cu un teritoriu de 1.518.800 km.
[2]Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961.
[3]Cf. Regina Maria a României Capitole târzii din viața mea (Memorii redescoperite), Editura Alfa în 2007, pp. 71-74. În continuare citatele sunt din acest volum.
[4]Ibidem, p. 71
[5]Ibidem, p. 75
[6]Ibidem p. 76

Citește și: Regina Maria a României

Autor: Prof. dr. Nicolae Mareș – scriitor, publicist, Revista ART-EMIS

Citește și: 15 octombrie – 100 de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand I și Reginei Maria la Alba Iulia

Sursa imagine titlu: rasunetul.ro