GRIGORE STAMATE – Limba română – comoară a culturii și identității noastre naționale

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Limba română – comoară a culturii și identității noastre naționale

Deși experții în materie nu au ajuns încă la un numitor comun (inclusiv la nivelul O.N.U., care operează cu o cifră mult prea mare: în jur de 250 de țări și teritorii) majoritatea inventariază 197 de state independente (adică, 193 state membre, 2 state cu statut de observator: Vatican și Palestina și 2 state eligibile nemembre: (Insulele Cook și Niue). Iar, dacă luăm în calcul și Taiwanul și Kosovo, credem că cifra potențială se poate situa, undeva, în jurul a 200 de state.

În toate aceste țări (teritorii), recunoscute sau nerecunoscute de către O.N.U., cu sau fără de independență, se apreciază că se vorbesc în jur de 7000 de limbi diferite (potrivit Catalogului Etnologue din 2009: peste 6.900), dintre care unele (foarte puține) sunt recunoscute ca fiind limbi de circulație internațională. După unii (sursa: „1000 de limbi” de Peter Austin) ar fi 11: mandarina, peste un miliard de vorbitori (17% din populația globului), hindi, peste jumătate de miliard; engleza, 760 milioane; spaniola, 410 milioane; Rusia, 270 de milioane etc. După alții (sursa: Berlitz), 20 sunt limbile cele mai vorbite în lume: engleza, 1. 452 milioane de vorbitori; mandarina, 1.118 milioane vorbitori; hindi, 602 milioane de vorbitori; spaniola 548 de milioane; franceza, 280 de milioane; araba, 274 milioane; Rusia, 258 milioane etc.

De remarcat, că în art. 15 al Convenției Internaționale privind standartele de pregătire ale navigatorilor, brevetare/atestare și efectuare a seviciului de cart pentru personalul navelor de pescuit din 1995  (document cu relevanță în materie), sunt reținute, ca limbi de circulație, internațională următoarele: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.

În privința limbii engleze, limbă folosită, cu precădere, în mai toate mediile de afaceri,  comunicație, aviație, divertisment, radio-televiziune și diplomație (de circa 12% dintre cei interesați), trebuie reținut că vorbitorii nativi reprezintă doar 5% din populația lumii. Dar, așa cum se cunoaște, este limba în trend, asupra căreia se apleacă mai toți tinerii zilelor noastre (vezi, Keira Ives-Keeler „Whats the future of English?”,  2014). Ceea ce nu-i deloc rău, dacă avem în vedere că numai în perimetrul Uniunii Europene se estimează că, engleza ar fi studiată de aproximativ 89% dintre studenți și elevi. Fără să omitem însă că unul dintre principiile fondatoare  ale Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, rezidă în multilingvism.

Să nu omitem însă că și franceză, cândva limba de salon a protipendadei de pretutindeni, deși a pierdut un teren în  fața limbii engleză este încă a doua cea mai influentă limbă din lume, cu statut de oficial în 25 de ţări, fiind folosită de multe grupuri şi organizaţii internaţionale.

Iată de ce, în majoritate, jurnaliștii noștri tineri insistă pe cunoașterea limbilor de circulație internațională, chiar dacă, uneori, exagerează în demers; cu deosebire, atunci când vine vorba de limba engleză, pe care o consideră condiția sine qua non a prestației oricărui viitor președinte de țară sau prim-ministru, omițând (involuntar, credem) că, acel demnitar român (cazul președintelui Johannis, fiind cel mai relevant) care, în orice împrejurarea oficială, se exprimă în altă limbă decât cea a poporului său, face un grav deserviciu țării, înjosește nu numai limba statului pe care îl reprezintă, ci și însuși statutul de țară. Dovedește servilism lingușind într-o vorbire, care nu este caracteristică neamului său, pentru că niciodată partenerul de dialog nu-i va răspunde cu aceeași monedă. O asemenea insistență în sarcina unuia dintre candidații la Președinție, cu regret o spun, mi s-a părut nu numai nepotrivită, ci și deplasată. Nu pentru că unui președinte nu i s-ar potrivi cunoașterea a cât mai multor limbi străine, ci pentru că acesta – când reprezintă interesele poporului român – obligatoriu (normă de uzanță diplomatică) trebuie să vorbească în limba acestuia, având în sprijin interpreți anume.

Restul este de apanaj personal și chiar particular.

Da, limba engleză – ca și limbile franceza, spaniola, germana, rusa etc. – este de atributul multor profesii actuale – și este bine să fie așa – dar, în privința demnitarilor, totul are o limită. Și, cum, în referire la propria persoană, sunt premiant al unor cursuri de limbi străine, urmate cu frecvență la zi, ca și al unui curs postuniversitar de jurnalism, nu cred că sunt susceptibil de vreun partizanat cu altcineva, în afara de limba țării, pe care o iubesc atât de mult. Tocmai de aceea, mă așteptam ca la respectiva emisiune să se fi abordată și tema prestației unui președinte în raport cu omologii săi și, cu deosebire, în raport cu reprezentanții marilor puteri, pe care adesea înțeleg să îi gratuleaze, inclusiv prin epatare în limba acestora. Mai mult, eram convins că întrebările se vor axa pe ceea ce este de angajament exclusiv al președintelui, în calitatea sa și de comandant suprem al Armatei, în actuala conjunctură, nu tocmai favorabilă. Adică: despre aliniamentele strategice de apărare, despre direcțiile principale de interzis, despre pregătirea terenului și a populației, despre asigurarea rezervei strategice de alimente și muniție, a locurilor de mobilizare (în condițiile în care, în majoritate, fostele cazărmi au fost dezafectate), despre condițiile de echipare și dotare cu armament al încorporabililor, despre starea armatei de rezervă etc. Credeam, că vor fi întrebați candidații și despre istoria României, pe care neprietenii încearcă să ne-o scoată complet din învățământ, despre atitudinea împotriva acelora care, pe banii poporului român, ne denigrează și ne escamotează trecutul. Mă așteptam la multe și nicidecum să se facă din însușirea limbii altora (fie ea și engleză) un deziderat.

Oameni buni, noi avem o limbă cum nu multe alte nații se pot mândri. O limbă specială, o limbă fonetică, care are o structură gramaticală aparte și o fonemică ortografică, cum puține mai sunt în lume. O limbă romanică, cu ascendent traco-dac și un istoric fără de precedent. Și este bine de știut, că dacă „Totalitatea elementelor pătrunse în latină din limbile populațiilor cucerite de romani, populații care și-au părăsit limba, reprezintă substratul limbilor romanice, în cazul limbii române, acesta este traco-dac” (sursa: academician Marius Sala, Istoria limbii române, în Historia). Deși, formarea limbii române reprezintă o sursă de controverse între lingvişti, cea mai acceptată teorie rămâne, însă, cea a formării limbii române din limba latină vorbită de cuceritorii romani şi limba vorbită de dacii baştinaşi, peste care s-au suprapus, de-a lungul vremii, mai multe influenţe (sursa: Alina Pop, Cât de veche e limba română și cum s-a format, de fapt; adevărul.ro, 4 aprilie 2015).

Așadar, cum limba română s-a impus de timpuriu în spațiul carpato-danubiano-pontic (cu mult înaintea atâtor alte limbi occidentale, inclusiv romanice), să revenim în contemporaneitate și să ne reamintim doar câteva dintre elementele de bază, care îi conferă atâta farmec și care o diferențiază de atâtea altele, înspre care tineretul nostru (nu neapărat din snobism, ci din rațiuni practice) se orientează cu atâta înverșunare și chiar au tendința de a considera că aceasta (limba străină) reprezintă un atu de mare clasă, de adevărată intelectualitate.

Fără să excludem, cu desăvârșire, o asemenea caracteristică, le reamintim celor în cauză, că altele sunt considerentele care ne pot conferi o asemenea atestare, știut fiind că sunt destui cei care cunosc (așa cum se pricepe fiecare) și alte limbi, dar care habar nu au de gramatica limbii române, care este atât de pretențioasă. „Eu nu consider – ne asigură una dintre cele mai autorizate personalități, Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, în deschiderea unei sesiuni științifice dedicate – că există vreo creaţie spirituală mai importantă a acestui popor, privit ca grup, decât limba română. […] Şi dacă cineva poate să-mi demonstreze că există la majoritatea popoarelor vreo marcă a etniei mai importantă decât limba, atunci mă plec şi recunosc că poate noi exagerăm, dar eu nu cunosc în această lume vreo marcă mai importantă a majorităţii popoarelor decât limba”.

Și, pentru a nu se aprecia că facem notă discordantă cu tendința generală, revenim la acele câteva elemente de bază, aducând în susținerea noastră un minunat laudatio apărut într-o revistă de dincolo de Prut, acolo unde demnii urmași ai inegalabilului Alexei Mateevici, resimt dureros și profund ceea ce încă reprezintă limba patriei lor străbune:

„Limba română, o limbă vibrantă și plină de istorie, este una dintre comorile cele mai prețioase ale poporului nostru. Cu o evoluție ce se întinde pe parcursul mai multor secole și cu influențe variate, limba română s-a dezvoltat într-o formă distinctă și fascinantă, meritând un elogiu pentru bogăția sa lexicală și diversitatea sa.

Limba română are rădăcini adânci în latină și a moștenit cu mândrie elemente din limba dacilor și tracilor, precum și din limbile vecine, cum ar fi slavona. Aceste influențe au dat naștere unei limbi cu o identitate unică. Un vocabular bogat și plin de culori. Unul dintre cele mai remarcabile aspecte ale limbii române este vocabularul său bogat. Limba română oferă o gamă largă de opțiuni pentru a descrie orice, de la sentimente profunde la nuanțe subtile. Fiecare cuvânt are o istorie și o conotație proprie, adăugând profunzime și bogăție limbii.

Limba română este și o limbă poetică. Poezii celebre ale scriitorilor români, precum Mihai Eminescu, George Coșbuc sau Nichita Stănescu, strălucesc prin frumusețea cuvintelor lor și a limbii în care le-au scris. Romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi”, și povestirile lui Ion Creangă sunt dovezi pure ale puterii narative a limbii române.

Limba română servește ca un element important de unitate în rândul poporului român. Indiferent de regiunea din care provin, toți vorbitorii de limba română pot comunica între ei. Acest lucru nu numai că îmbogățește cultura și tradițiile românești, dar contribuie și la solidaritatea națională.

Limba română nu este statică, ea evoluează în permanență. Adoptă cuvinte noi din alte limbi și se adaptează la schimbările timpului. Acest dinamism face ca limba română să fie vie și relevantă în lumea contemporană.

Limba română merită un elogiu pentru frumusețea sa inegalabilă, bogăția lexicală și capacitatea sa de a exprima complexitatea umană. Este o limbă care îmbrățișează trecutul său istoric și se uită cu încredere spre viitor. Este limba care leagă inimile și mințile românilor, o comoară a culturii și identității noastre naționale” (sursa: ea. md, Cinci motive pentru care limba română este unică, 31 august 2024).

Și, cu aceasta, pentru cât implică conținutul unui articol, credem că am spus destul.

În rest, rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze de urmare. Cu sincera rugăminte să se înțeleagă foarte bine că relația: „Patrie-Limbă-Teritoriu” reprezintă o sfântă trinitate și o religie de adevărată credință de neam.

Doamne ocrotește-i pe români!

Citește și: TRAIAN VASILCĂU – LIMBA ROMÂNĂ – UN PATRAFIR AL SUFLETULUI NOSTRU

Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Revista ART-EMIS