Alexandru Macedonski, un caz unic în istoria noastră literară și culturală

Paul Cernat, critic literar: „Macedonski a reușit performanța de a fi antipatic și în timpul vieții, și după moarte“

O personalitate himerică, care a fost adesea singur împotriva tuturor. Un idealist fără doar și poate, care a jucat totul pe cartea poeziei. Inclusiv virajele lui politice, derutante pentru istorici, pot fi explicate prin această credință mistică, fanatică, în rolul poeziei și al poetului. S-a autointitulat „poet“ cu majusculă, opunându-se curentelor dominante din cultura română a epocii.

Se vede clar anti-eminescianismul său, legat și de spiritul neolatin, sudic, meridional. Genealogia lui contează mult aici; pe linie paternă, vine dintr-o familie cu rădăcini sudice balcanice, sârbo-bulgărești, de care a făcut mult caz. Bunicii lui au fost militari veniți în siajul trupelor lui Alexandru Ipsilanti, după reprimarea unei răscoale importante antiotomane în Balcani.

Pe linie maternă venea dintr-o familie de boieri olteni. A făcut mult caz de originile nobiliare, uneori inventate – adăugând alte blazoane imaginare, precum descendența din prinți lituanieni, ceea ce s-a dovedit a fi fals.

Era atașamentul față de propria familie și de originile ei, dar și suferința simțită din cauza decăderii acesteia. Generalul Macedonski, tatăl său, s-a sinucis în condiții misterioase după ce a pierdut mult din ceea ce avea. Mama poetului și-a pierdut moșiile care îi reveniseră. Este vorba de complexul unui aristocrat „decăzut“, care s-a simțit expulzat de societatea burgheză din rolul istoric pe care ar fi trebuit să îl aibă.

Macedonski și-a căutat revanșa prin poezie, împotriva unei condiții sociale ce nu îi oferea șansele dorite. Vorbim de o compensație, o tentativă de a depăși un impas social. În același timp, avea un temperament războinic, idealist, foarte complicat de analizat, care l-a făcut un tip incomod pentru toată lumea, inclusiv pentru el însuși.

A reușit să fie antipatic atât în timpul vieții, cât și după moarte, pentru mulți lideri de opinie și critici literari. Cu toate acestea, a reușit să învingă în posteritate și să se așeze pe valurile istoriei culturii. Este vorba de un complex și de niște fantasme genealogice pe care le întâlnim și la alți scriitori români sau europeni ai acelei epoci. Întreaga aristocrație europeană trecea printr-un declin, o decadență.

Macedonski era plin de contradicții. Era un hipersensibil, un artist, un estet, dar și un ambițios cavaler al poeziei. Coincidența dintre numele său și cel al lui Alexandru Macedon, cuceritorul din Antichitate, îl fascina. Macedonski era un hipersensibil, chiar un om atașant. Cei care l-au cunoscut în intimitate știu că era un om bun, fragil, vulnerabil. Pe de altă parte, era un luptător care nu a cedat în fața adversităților. Asta îi conferă farmecul.

În plus, era un tip histrionic, care și-a asumat atât sublimul, cât și ridicolul, fără să țină seama de granița subțire dintre ele. Da, într-adevăr, Macedonski era un hipersensibil, iar opera lui reflectă această combinație de ambiție și vulnerabilitate, de nostalgie și, uneori, de orientare către viitor. Era când viitorist, când nostalgic și retro, lucru vizibil în proza sa, dar și în evoluția sa politică.

„Poema rondelurilor“, considerată testamentul său liric, a apărut la șapte ani după moartea sa, în același an cu primul volum al lui Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite“. Arghezi a fost unul dintre scriitorii lansați de Macedonski. Cred că nimeni altcineva în cultura și literatura română nu a avut norocul să lanseze atât de mulți artiști, în special poeți, care au confirmat la cel mai înalt nivel.

Macedonski a creat o nouă „rețetă“, una opusă celei propuse de Titu Maiorescu, sub toate aspectele: literar, geocultural și geopolitic. În timp ce Maiorescu și junimiștii se orientau spre filogermanism, Macedonski s-a îndreptat spre Franța și neo-latinitate modernă. El a fost în avangarda simbolismului și decadentismului, a fost unul dintre pionierii versului liber și alb în poezia europeană, așa cum se vede în poemul său „Hinov“.

S-a dorit un deschizător de drumuri și, în multe privințe, chiar a reușit, atât în poezie, proză, cât și în teatru sau chiar scenaristică. În 1911 a scris un scenariu de film, nevalorificat în timpul vieții sale, bazat pe un text din 1877, ceea ce îl situează într-un fel de avangardă în acest domeniu.

În fond, Arghezi, Bacovia, Ion Pillat și ceilalți discipoli erau oameni ai timpului lor, diferit de perioada formării lui Alexandru Macedonski, în anii 1870. Macedonski a oferit o rețetă și câteva exemple, dar nu a fost un simbolist sau un decadent în aceeași măsură ca discipolii săi.

În 1912, Macedonski legitimează publicarea viitorilor avangardiști Ion Vinea și Tristan Tzara. A reușit să fie, în același timp, în avangardă, dar și un nostalgic. Era un proiect pentru toate anotimpurile, un proiect la răscruce de vremuri, în care se întâlnesc multe tendințe noi.

Macedonski și Caragiale au avut o relație complicată, cu momente de prietenie, dar și conflicte puternice. Toată lumea cunoaște conflictul lor, început când Macedonski avea 19-20 de ani, fiind ironizat de Caragiale pentru pretențiile sale nobiliare. Mai târziu, Macedonski s-a implicat în scandalul de plagiat care l-a afectat pe Caragiale, amorsat de discipolul simbolistului, Caion.

Cu toate acestea, au avut și momente de prietenie, iar parodiile lui Caragiale pot fi privite ca o formă de tachinare față de un om pe care îl prețuia, dar pe care nu putea să îl ia în serios în totalitate. La moartea lui Caragiale, Macedonski a trimis un necrolog emoționant, copleșitor, căci era plecat într-o altă țară la tratament, recunoscând valoarea acestuia: „Ne-am atacat mult pentru că ne-am iubit mult“.

Macedonski a fost un personaj al contrastelor, dar, în același timp, a încercat și chiar a reușit să găsească un echilibru. „Poema rondelurilor“ este testamentul liric al unui poet împăcat cu sine și cu existența. Este o poezie a înseninării, a împăcării, spre deosebire de cele pline de furie și revoltă din perioada „Nopților“.

În final, a reușit să-și găsească acel echilibru apolinic râvnit și visat. Este o adevărată performanță și un noroc faptul că a putut să-și încheie viața și opera pe această notă. Această concluzie contrastează în multe privințe cu tumultul deceniilor anterioare, dar spune ceva despre nevoia sa interioară de liniște, calm și echilibru, de care, din păcate, nu a avut parte.

Prin urmare, Macedonski reprezintă un caz unic în istoria noastră literară și culturală. Este, în același timp, și un personaj distinct, un fel de Don Quijote cu mustața lui Salvador Dalí, pe care i-o tot ironiza Caragiale alături de frizură.