În ziua în care m-am născut, tatăl meu se afla la un eveniment, și de bucurie că am venit pe lume, i-a rugat pe toți cei prezenți să-mi devină nași de botez. Așa că m-am îmbogățit cu vreo patruzeci de nănuți. Oameni de o bunătate rară care mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Mai ales că tata îmi povestea că, de câte ori cineva dintre ei apărea la televizor, alergam către el să-l anunț că nanul sau nana cântă iarăși pentru mine. Sigur că nu toți cei pe care-i vedeam pe sticlă îmi erau nași, dar, știind că am atât de mulți, aveam impresia că m-a botezat tot Chișinăul.

Însă, fiind înconjurată de acele personalități, începând de la artiști, scriitori până la pictori, recunosc că nu m-am lăudat niciodată cu numele lor, decât poate în preajma rudelor sau a prietenilor. Pentru că fiecare dintre aceștia are viața sa personală și nu ar fi fost corect să-i expun publicului fără a le cere permisiunea. De aceea, atunci când îl aud pe vreunul care strigă de dimineață până seara ori tot anul: „Ăsta-i nanu’ meu!”, pur și simplu nu-l înțeleg sau mă întreb: „Dar oare nanu’ ce zice?” Fiindcă individul în loc să se laude cu mama ori cu tatăl lui, și-l pune-n „piept” pe nanu’!

Tata, la rândul său, a botezat peste 200 de copii, iar de cununat nici nu le mai știu numărul, pentru că n-a refuzat niciodată pe nimeni. Însă nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată în public despre finii lui. Considera că acest aspect trebuie să rămână în intimitatea familiei și fiecare este obligat să-și cunoască locul în societate, așa încât respectul unuia față de celălalt să rămână de neclintit.

Dar, comportamentul acestor lăudăroși, care nu scapă nicio ocazie de a-și face reclamă pe seama altuia îmi amintește de o întâmplare cu un preot. Acesta s-a întâlnit într-o zi cu-n arhiereu și l-a întrebat:

– Ce mai faceți, Înaltpreasfințite părinte?

– Ce să facem, luptăm pentru scaune…

Ei, cam pentru aceleași scaune se luptă și aceștia. Dând uneori impresia că persoanele cu care se afișează îi vor ajuta să ajungă mai repede pe tron. Uitând că pe treapta succesului nu se urcă pe spatele altuia, ci doar cu bun-simț și cumsecădenie. Altfel, într-o zi se vor împiedica, iar aplauzele pe care le aud de pe cealaltă parte a străzii riscă să se transforme în huiduieli. În acelea care-ți răsună în timpan toată viața.