Priveam în gol cum se amestecau nuanțele pe perfecțiunea de argint a metalului. Maro în negru, degradeuri, caramel și broboane albe, ca de sare, se contopeau, subit, în plecări și veniri, întoarceri, intersecții și sensuri giratorii, cu ochiuri negre, din loc în loc, precum oazele în deșert. O linie tocmai se trasa, în direct.

Sfârâia! Sub semn de foc, se prelingea cuminte printre suratele ei care, deja, se odihneau, întărind pojghițe de satisfacție!

Se terminase încă o rundă de hărnicie și era trebuință de semne. Ale lor erau pe măsura faptei.

În jur mirosea a vară, a încins, a mov-indigo, a verde crud, a iute și a liniște. Mâinile arătau ca niște soldați care au mărșăluit prea mult. Fiecare deget purta câte un însemn roșu, ca o bulină, semn că au așteptat destul să simtă arșița și dogoarea, dar nu avut timp să se protejeze. Dar nu le păsa! Apăsau din greu pe-o lingură de lemn și se răsfirau de plăcere când simțeau pic de ulei prelins ca un medicament minune.

Coji ce miroseau a anotimpuri, a lemn ars, a bunică, a mamă, a copilărie și-a poftă, zăceau pe o bucată de lemn incert. Miez cald se topea, aproape, lăsând să curgă lichid vâscos, auriu. Se dădea tribut vieții. Apăreau obstacolele. Să ajungi la rostul gustului mai aveai de trecut câteva piedici. Erai deja amețit de aromele care luaseră cu asalt tot ce găsiseră prin jur.

Nările fremătau a parfum, iar saliva se înghițea prea des. Țepi fini te făceau să tresari și să speri că ești aproape gata. Acum se aruncau codițele!

Auzeai cum se contopesc toate și lacrimi de ocazie țineau în frâu inamicii. Movul-indigo își mai etala, pentru ultima dată, splendoarea. Se stafidi, mai apoi, în urme care nu mai păstrau nimic din frumosul de adineauri. Îmbătrânirea asta rapidă era uimitoare! Te înfiorai la cât de repede se poate instala un abandon.

Se lăsase, miezul, măcelărit cu buna știință și doar zgomote de bucurie mai puteau salva ceva din pierderile avute.

Un roșu intens apăru în decor. Se bucățeau în miros de cimbru și sare mare.

-Tu nu mănânci? Faci cele mai bune vinete din Univers! Cu roșiile astea, și pâinea caldă, dacă nu te grăbești uiți că le-ai făcut!

De pe aragaz, semne caramelizate încă stăteau demn, parcă demonstrând strădania!

Fâs, fâs! Gata cu voi și gata cu visarea!

– Mai bine, toarnă-mi un pahar cu vin! Troc pe loc! Doar e vacanță! Vara e ca o vacanta!

PS. De câte ori am un vas murdar tare, îmi aduc aminte de-o fostă colegă de serviciu, care era tare indignată, în anii 90, că pojghița de pe tigaie nu se ia precum o coajă și produsul face spumă prea multă. Că reclama minte.

Reclamele mint, deseori, dar eu nu mint când spun că vară e mai ales atunci când coci vinete!

Zi frumoasă vă doresc!

Vă recunosc că nu am fost prea sociabila în ultima vreme. N-am chef de prea multe, nici de vorbă, nici de sport, nici de plimbare, nici de muncă, dar știu că aș păstra vara asta de august într-un buzunar, să nu vină frigul niciodată. (…)

Să fiți sănătoși cu toții! E tot ce contează!