Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti (I)
Consideraţii preliminare
Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!
Observând cu atenţie transformările spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale” Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când este peţită de împăratul Traian roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.
Tocmai din această cauză, în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.
Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub Burebista şi Decebal. Apoi în Evul Mediu…
Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile în care îşi vor desfăşura activitatea sunt denumite cu epitetul „negru”, culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.
– Va urma –
Bibliografie:
- V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc, 1996
- R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997
- N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002
- Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980
- Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008
Autor: zamolxe
Citește și: Podul de la Drobeta
Sursa imagine: anedi.eu
- Uriaşii (I) - 7 martie 2025
- NICULINA MERCEANU – La noi, la români – Cultura tradițională, factor al identității naționale - 5 martie 2025
- Sfântul Graal (III) - 4 martie 2025
