Mergeam îngândurată.

Nu-mi ajunseseră banii la magazin. Am plecat fără portofel, la sală. Când am ieșit, am vrut o apă și niște banane. Am plecat doar c-o banană și-o apă plătite cu niște mărunțiș dintr-un buzunar. Mă servise o unguroaică rârâită, care se tot mira că mă scotocesc de bănuți.

La trecerea de pietoni m-a depășit un nene care avea spatele cocoșat de o geantă glovo. Omul era slab ca un țâr, vai mama lui, nu cred că ar fi avut mai mult de 60 de kg, cu indulgență. Mic de statură, dar hotărât nevoie mare.

Când ajungem în partea cealaltă de stradă, se întâlnește c-un bărbat care mergea în cârje.

– Salut, Marine! Ce faci?

-Iaca, alerg, Vasile!, răspunde mucalit omul cu cârjele.

-Dar… tu?

– Pai, nu mă vezi? Sunt ca un brad falnic, zise cel adus de spate sub greutatea genții.

N-am mai auzit nimic și oricum îmi era de ajuns. I-am văzut zâmbind, strângându-și mâinile a salut, iar eu jur c-am uitat de toate. Acasă mă aștepta o mâță care zici c-o luase razna. Sărea de pe scaune, pe mese, de pe pat, pe noptieră, ca apucata. Ce se întâmplase? I se lipise de coadă un pansament autoadeziv uitat neglijent pe un raft.

Până s-o eliberez și s-o întreb ce a căutat pe acel raft, am râs cu lacrimi. Și uite așa, am iar povești de buzunar pentru prieteni buni, prieteni care, citindu-mă, îmi sunt bucurie și îmi aduc senin de inimă!

Să fiți iubiți și sănătoși cu toții!