Am cules din oameni Dorul, așezând la copt, în vatră, pâinea inimii sărace, Dor de mamă și de tată; ploaia viselor din leagăn unde-mi trimiteam doar gândul să mi-l spele pe-ndelete, să-l curețe de lutul prins de mine și de suflet, prins pe amintiri de-o șchioapă care încă mă întreabă ,,cum e Dorul când n-ai tată?”

Nu ai aer, nu ai tihnă, nu ai lacrimi. Sunt secate. Am izvoare adânci-n mine; le numesc Doruri pe toate.

Mângâi mâna maicii mele, ea-mi zâmbește cald si drept. Am jumatea fericită, jumătatea mea de piept. În cealaltă se-adună rugăciuni cântate-n cor de prin Dorurile mele smulse din Supremul Dor

Ce nu doare, nici nu plânge.

Tac, ca la un semn, ai mei, îngeri simpli ce-mi țin pâinea bucățind-o Dumnezeu, și mi-o dau, la liturghie, duminica din duminici, când dau lacrimei chemare și mă simt, printre furnici, o fărâmă doar, o urmă, umbra vieții, umbra Lor, când am voie să simt Dorul ca pe cel din urmă Dor.

Cât trăiește-n mine taina, ca și când prin trupul meu umblă Ei, așa, prin vene, prin celule trec mereu, nu mă voi simți străină, nici cu timpul meu certată….

….. căci în Dorurile mele am bunici și am, iar, tată!

Vă doresc să nu vă fie Dor Suprem, ci să aveți doar doruri cuminți, din acelea pe care le puteți îmblânzi într-o nouă revedere! Mie mi-a fost dor de voi! Pe curând, dragii mei!

Autor: Adriana Tîrnoveanu

Citește și: ADRIANA TÎRNOVEANU – Poveste și călătorii de duminică