Poveste și călătorii de duminică

Cerul s-a trezit indecis în dimineața de sâmbătă. Și-a întins larg mâinile.

-Aici va fi soare, spuse el privind spre stânga, iar dincolo ceață!

-Pe noi să ne lași în pace! Nu ne înnegri, nu ne albăstri, ba chiar ne poți risipi care încotro, dar să știi că n-avem chef de ploaie!

Ceața a zis că e de acord, dar să rămână mai spre munți, să mai ascundă din zăpada aia multă care tare e nepotrivită pentru pomii ce dau în floare.

Cerul căscă plictisit și-și duse mâna la nas. Niște păsări umblau prin preajma lui, cât să i se declanșeze alergia la pene:

-Toate berzele la cuiburi! Acum! Uite cum vă așteaptă! Și c-un strănut a împărțit perechile prin niște sate din Ardeal. Atât pentru azi! Sunt obosit și lenevesc!

Eu, pe terasă, privindu-l și neștiind ce a pus la cale, am decretat că trebuie să văd berzele. Și niște munți. Și pomi înfloriți din nou, și mai vreau niște cafea, gogoși, și popas la cetate în Făgăraș, iar dacă aud și sunet de liturghie la Mănăstirea Brâncovenească de la Sâmbătă de Sus parcă aș ști că e duminică cu rost, nu doar cu treburi ce nu pot fi amânate.

Cerul îmi zâmbi cu o rază de soare și mai înflori un corcoduș pe stânca din curte, semn că e de acord cu tot ce spun.

Eram pe la Ghimbav când am realizat că muzica de la radio era cam aiurea și că e timp de povești. Când stai prea mult cu un om, însă, nu știi dacă nu i-ai povestit de două ori sau poate de mai multe aceleași lucruri.

Băiatul de la benzinărie e zulufat, are ochi negri și mic de ani. Îmi amintește de altcineva, dar de cine? Gata! Știu!

Eram la mare și pe plajă era o doamnă deosebită. Singură. Citea, așezată pe burtă. Vântul bătea tare, valurile erau imense. Ne-am ridicat pe rând când am auzit salvamarul certând un aventurier din larg! Am țâțâit amândouă, dar ne-am băgat privirile înapoi în cărți. Eu citeam ceva fin, sfredelitor și pișcăcios din literatura contemporană. Era singura carte pe care am vrut-o în vacanță și n-am dat greș. Mi-a întregit concediul, de parcă mai trebuia ceva să fie așa cum mi-l doream. Doamna pe care o studiam cu coada ochiului era frumoasă, dar de o frumusețe naturală, firească, fără cosmetizări inutile. Foarte înaltă, bine proporționată, cu sâni precum merele pârguite și un abdomen de sportiv. Nu m-ar fi dus cu gândul și imaginația că a fost purtătoare de patru sarcini, cum aveam să aflu mai târziu. Picioare lungi, normal amănuntul, blondă spre șaten, cu păr mediu, ondulat, coafură rotundă cât să nu ai ce să găsești, cusurgiu de ai fi. Cum stătea pe cearceaf, numai ce văd că se lungește, lângă ea, un tânăr zulufat ca cel din benzinărie. Ireal de frumos, l-am așezat imediat în vârstă lui optsprezece și nu greșeam. Mi s-a părut un mămos, ușor alintat, chiar îmi dădea senzația că e ireal, căci rar mai vedeai astfel de apropieri fără ca cel tânăr să nu se jeneze față de eventualii privitori.

Îi povesteam soțului meu toate astea și nu realizăm că intrăm în orașul în care m-am făcut om mare – Codlea. Opt ani în care am fost, acolo, și prințesă, și cerșetoare a vieții, și tristă și extrem de fericită. Opt ani ai tinereții mele pe care parcă o vedeam pășind pe trotuarele pe care, acum, le lăsam în urmă. Când am ajuns în centru, am privit în jur dornică să văd măcar un cunoscut. O nevoie pe care nu o puteam explica. Dumnezeu a fost bun și mi-a arătat doi. Ambii îmbătrâniți cât să mă simt mai bine, căci dimineața, în oglindă, mi s-a părut că tare mult m-am schimbat în ultimele luni.

-Și ei, și eu! Asta e!, mi-am zis ca pentru mine.

Am ieșit din Codlea, și când am văzut ruina de la Popasul Căprioarei, unde mi-am lăsat adesea banii de salariu de tehnician dentar pe papa bun, am știut că nu doar oamenii îmbătrânesc.

-Hai lasă amintirile și zi mai departe! Adică ăla micu era așa afectuos cu maică-sa ori ce era anormal aici?, mă întreba al meu nerăbdător să-mi audă continuarea.

-Ah, nu! Mie mi s-a părut înduioșător și am felicitat-o pe doamna pentru relația lor apropiată.

-Hahaha, a răspuns ea extrem de degajată. Așa vi se pare? Păi, să vă zic, e efectul unui an cumplit în care a trebuit să las creșterea a doi copii mici pe seama altora și să mă ocup de primul născut până nu era prea târziu.

-Adică aveți un fiu de 18 ani, căci asa pare, și mai aveți alții micuți?, întreb eu fără să par indiscretă, dar uimită de anii, frumusețea și curajul femeii din fața mea.

-Hahaha, își doză din nou râsul, am patru copii și 43 de ani. Acesta e cel mare, de 18, am unul de 16, mare iubitor de culturism, uite-l că vine!, și se oprește puțin să întâmpine un băiat firav (probabil încă era la început cu culturismul), care venea cu un aer arogant, plictisit și distant, total diferit de tânărul de dinainte.

Numai ca băiatul nu zăbovește prea mult și fuge în valuri împreună cu celalalt frate.

-Ei, și, da, am încă un fiu de 5 ani și fata de 3!

Îmi opresc remarca-clișeu că a încercat până a ieșit o fată și primesc mai mult cu fiecare privire pe care i-o acord ca și când discuția cu mine se producea într-un univers paralel în care eram doar noi două și-o poveste care ardea dacă nu era spusă.

-Știți, eu sunt medic de profesie, dar mulți ani am lucrat în rețea de distribuție de medicamente și-am putut să fac și copii și vânzări! Am vrut copii. Mulți. Am un soț cu o profesie dificilă. E dur, sever, cu băieții cei mari e chiar tiran câteodată. E chirurg militar îmblânzit de cei doi copii mici cu care e acum la delfinariu.

Îi sorbeam cuvintele, dar nu uitasem ca rămăsesem la fiul dintâi.

-Dacă ne vedeți aici pe toți, să știți că suntem mult mai mulți. Avem bunicii cu noi. Socrul meu e responsabil cu gătitul. Am adus de toate de acasă, am închiriat o casa particulară care are un foișor minunat, cu loc de grătar, avem încă o familie cu noi și ne bucurăm de concediu în stilul nostru, fără fițe, fără condiții, la liber, în Constanța asta minunată pe care n-am da-o pe alte stațiuni!

Aprob încântată.

Mă opresc din povestit, urmărind niște culmi albite de pomi înfloriți și niște turme de oi. Câțiva mieluți ce abia se țineau să nu cadă, se îngrămădeau printre picioarele mioarelor. Am strigat ca atunci când eram mică: Uite mieii!, și zâmbetul soțului meu m-a făcut să mă simt copil din nou.

Turlele bisericilor din satele mici de pe drum par străjeri la cetate. Ne vine să îi salutam, dar ne trezim închinându-ne a bucurie. La porți, sunt flori și bănci și uiți, o clipă, că ești la un pas de oraș. Satul încă își duce curiozitatea la poartă. Și o înflorește cu meri și liliac. Femeile au narcise galbene în mâini. Duminica e galbenă ca un soare.

Ne rătăcim din nou, dar nu ne pare rău. La Ohaba e o moară veche. Nu e timp pentru ea. La Șinca nu mergem, de data asta, nici la cea Nouă, nici la cea Veche. Vedem un indicator care spune ca până la Vad, la Poiana Narciselor, nu e mult. Mergem în recunoaștere, deși știm că narcise, acum, nu sunt. E plin însă pe drum de floarea Paștelui. Bineînțeles că nu găsim locul și nici nu mai ieșim unde voiam, dar ne bucurăm că suntem aproape de Făgăraș. Mie îmi place o parte din oraș, cea unde e biserica aurită și cetatea, dar de data asta găsim un oraș prăfuit, în construcție, cu multe zone uitate de parcă erau în anii de dinainte de ’89. Liceele însă au ceva maiestuos și în denumiri, dar și privind construcțiile. Radu Negru și Doamna Stanca. Ce bine sună! Nu știu cum am ajuns în scurta noastră plimbare prin dreptul fiecăruia. Ne oprim în centru la o clădire care se renovează. Nu cred că am mai văzut vreodată ceva atât de frumos, o îmbinare perfectă între nou, vechi, calitate și bun gust. Dar mai e de muncă. Ne clătim ochii și plecăm mai departe. Între timp, Mihai face un comision, să nu uităm că am plecat de acasă și cu puțină treabă, nu doar de plăcere. Port o rochie de culoarea cafelei cu lapte, extrem de comodă. O cizmă, însă, mă bate deasupra. Ignor durerea. Ne reluăm drumul. Și povestitul.

,,Doctorița”, al cărei nume l-am uitat prea repede, spre rușinea mea, s-a întors natural la discuția despre întâiul născut.

-Și cum vă spuneam, un an am muncit să-mi scot fiul dintr-un anturaj dubios care îl făcuseră să aibă de-a face cu drogurile. L-am mutat de la liceul respectiv, am facut lucruri supraomenești, am învățat de la psihologi cum să mă comport cu fiul meu, mai ales că tot ce construiam eu, dărâma taică-său care nu concepea ideea unui fiu slab, incoerent, incapabil, cu adicții vinovate, iar, mai nou, prins de fusta maică-sii, însă am reușit și ceea ce ați văzut dumneavoastră e modul lui de a fi recunoscător.

Am tremurat de frică, doar ascultând-o și nu mint că eram mută de admiratie. Din când în când, mai apărea câte un membru al familiei, ba socrul care cerea aprobare pentru meniul cinei, ba tatăl doamnei doctor care voia sa îi ia pe cei mici la culcare. Atunci l-am observat și pe sotul ei, un om cu păr alb alb impecabil, și-o căutătură de asasin, cu armele în priviri. La purtător.

Să faci patru copii cu el, trebuie să aibă și ceva deosebit, gândesc eu, iar ea îmi aprobă tacit că între ei e o atracție teribilă chiar și după douăzeci de ani de conviețuire.

Noi intram pe unul din drumurile care ne arăta că ca suntem spre Sâmbăta, spre mănăstire. Îmi las povestea deoparte și admir munții încețoșați. Negura aia obositoare te făcea să-i ghicești mai mult decât să-i observi. Se împărțise bine de dimineață! Uite ceața!

Magnolii imense ne-au tulburat tot drumul, dar de data asta și corcodușii făceau ape-ape, în draperii înflorate. Berzele erau peste tot. Cuib cu cuib, pereche cu pereche. Șoimi pitiți în crengi pândeau rozătoarele câmpului. Povestea mea se apropia de sfârșit, dar mai avea ceva surprize în buzunare.

Cât să mi se dovedească ce forță au unii oameni în ei, câtă putere și determinare, doamna doctor îmi mărturisește, ca si când era ceva obișnuit, că atunci când a ramas însărcinată cu ultimul copil, a învățat pentru rezidențiat și l-a luat. Bineînțeles că aici a fost șocul – alesese oncologia.

-Și cum, doamna doctor? Cum reușiți să nu duceți acasă toată tristețea acelor oameni loviți de vești zguduitoare?

-Bună întrebare! După cum bănuiți, fac asta de mai bine de un an, după ce s-a sfârșit concediul de maternitate. Dar nu regret o clipă. M-am setat să fiu de folos și voi fi. M-am setat să nu duc acasă nimic din ce găsesc greu de procesat. M-am setat să dau înapoi măcar o parte din ce mi-a dat Dumnezeu mie, cel puțin în ceea ce îl privește pe fiul cel mare!

Râde, schimbă subiectul și povestește despre o familie cu care se află acolo. Finii lor, parcă.

-Ăștia nu cunosc greul, dar au dat de el acum! Au avut o afacere și pandemia le-a distrus-o! Se țin de capul nostru. Harnici nu sunt ei prea tare, dar sunt deștepți. Ceva tot vor face.

Iar rade și îmi spune șoptit înainte că noi două să devenim aripi de fluturi, fluturi care nu se vor mai întâlni vreodată:

-Au adus de mâncare! Moare tata socru dacă află că mâncăm aici. Uită că noi mâncăm oricând, orice. Suntem mulți. Niciodată nu e suficientă mâncare!

-Mi-ați spus că scrieți povești! Azi, cu dumneavoastră, am scris și eu, în felul meu, un capitol. Sunteți o bună ascultătoare. Nebăgăcioasă! V-am șocat cu povestea mea, dar m-au provocat cuvintele de la început, căci da, doamnă, clișeu sau nu, aparențele sunt niște oglinzi sparte. Nu se știe în care ciob e ascuns adevărul. E mai ușor să îl spui unui străin, să te confesezi la mal de mare, decât să-l duci ca pe o povară, nerezolvat, ascuns de ochii lumii. Oglinda mea e din nou întreagă, căci am reușit să mă adun și ca mamă, și ca sotie, și în profesie. Eu vreau să cred că știu, pot, vreau și reușesc, dar, câteodată, ai nevoie de un alt om care să te vadă în poveste. Mulțumesc că m-ați văzut!

-Și asta a fost tot? Nu ți-a spus cum a scăpat de droguri, ce fel erau, din ce oraș erau?

-Poate mi-au spus, poate nu, și mă mir că nu ți-am povestit până azi. În ziua aia am terminat și cartea pe care am avut-o la mine, și am știut, în acea clipă, că puterea cuvântului o dețin și eu. Nu îmi mai e teamă că nu mă văd suficient!

-Uite c-am ajuns!

Mănăstirea se întindea albă și curată ca o poveste care spălase toate celelalte povești ale lumii. Se auzea slujba de vecernie, iar lumea era câtă frunză și iarbă.

-Pe aici, pe undeva, e un lac!, îmi amintesc eu și-al meu soț m-a privit neîncrezător și cu îngrijorare, până când l-a descoperit în spatele mănăstirii. Oricum era nedumerit. Era convins că venisem pe singurul drum care ducea spre mănăstire. În scurt timp, s-a convins că multe drumuri duceau la ea, unele circulabile, altele prin oameni, povești și rugăciuni.

Multe se schimbaseră de când fusesem ultima oară. Am închis ochii și-am văzut întâmplarea cu ,,micuța japoneză” cea care și-a dus depresia în vizită la mănăstire și-a lăsat-o acolo. A locuit timp de trei săptămâni la mănăstire. Alte personaje au mai defilat prin amintirile mele până când ne-am lăsat noi prezentul să privească munții, mânăstirea, copacii înfloriți. Ceața dispăruse. Albul zăpezii tulbura. Rugăciunile topeau prezentul. Ne-am întors pe alt drum. Pe la Drăguș. Am ocolit cât să vedem crânguri înflorite, măgăruși între oi, alți miei, alte bănci la porți, oameni în straie. Am ascultat o poetă și un scriitor pe România Cultural. Scriitorul se alinta, și nu era credibil, cu o atitudine slabă care te îndepărta de dorința de a-l citi vreodată. Mi-a predat lecția falsei modestii, dar și iubirea pentru proza scurta. Poeta era tânără și uimitoare, iar poezia care a închis emisiunea a fost incredibil de frumoasă. De data asta, la întoarcere, alții au spus poveștile.

Ne-am promis că vom trece cândva pe la vâltorile de la Lisa, dar am uitat toate promisiunile când oboselile ne-au cuprins trupurile. Măgura Codlei a adus alte timpuri în inima mea și multe oftaturi. De pe-un panou publicitar, despre candidați la primării, o figură îmi era cunoscută și îmi zâmbea a tinerețe uitată. Uitată va fi și călătoria mea. Și povestea de la mal de mare, căci alte mame, alte femei o vor înlocui cu altele, pe care cine știe cine le va scrie ori le va spune.

Mai avem timp oare pentru astfel de întâmplări? Unii da, alții nu. Eu pun virgulă, da?