Despre gărzile suplimentare în spitalele publice
Ultima dezbatere în presă și în lumea medicală este legată de gărzile suplimentare și modul de plată al acestora. Până la Ordonanța 20/2016, în România, gărzile suplimentare erau obligatorii pentru a asigura continuitatea actului medical. Cu alte cuvinte, în secolul XXI, încălcându-se reglementările internaționale – inclusiv directiva europeană privind timpul de lucru al medicilor -, era oficializată munca silnică. Mai mult, acele ore suplimentare nu constituiau vechime în muncă și nu se luau în calcul la pensie. Întrucât o asemenea situație nu mai putea continua, existând chiar riscul unei condamnări internaționale, s-a decis ca pentru gărzile suplimentare medicii vor încheia un alt contract individual de muncă. Mai simplu era un act adițional la contractul de muncă deja existent, dar de ce simplu când se poate complicat.
Să vedem însă ce s-a întâmplat în practică. Deși ordonanța se afla în discuție din martie, aprobată în iunie, guvernanții nu au stabilit și modul în care se va aplica. 1 august 2016, data la care trebuiau să înceapă încheierea contractelor, a fost însoțit de o confuzie întreținută de Ministerul Sănătății, atât de lăudat în ultimul timp. Deh, România lucrului bine făcut.
S-a motivat că medicii trebuie să încheie obligatoriu aceste contracte suplimentare deoarece cel care se angajează într-un spital de urgență își asumă și faptul că va efectua aceste gărzi. Absurd. Medicul când a încheiat contractul de muncă cu spitalul de urgență și-a asumat că va face gărzi, dar într-o limită rezonabilă, previzibilă și acceptabilă. Nu a încheiat contract de muncă pentru a fi de gardă din 5 în 5 zile și fără timp liber pentru a se recupera. Este împotriva oricărei logici să obligi o persoană să dea randament maxim în condițiile unei epuizări fizice și psihice. Nu este altceva decât a transfera responsabilitatea managerială asupra medicului.
S-a elaborat de către juriștii Ministerului Sănătății o circulară potrivit căreia pe acest contract de muncă suplimentar plata să se facă, având drept bază salariul din 2009. Este ceva pe care o minte normală nu va putea să o înțeleagă. Cum poate aceeași persoană, având aceleași atribuții ca în norma de bază, efectuând aceleași acte medicale, în aceeași unitate medicală să aibă două contracte de muncă în care într-unul să fie un salariu, iar în altul să fie alt salariu? Noaptea minții.
S-a lăsat decizia pe seama managerilor. Și au apărut situații în care unii au stabilit salariul din 2016, alții din 2009. Medicii au fost puși să se descurce într-un domeniu care nu le este familiar (domeniul dreptului muncii) sau să apeleze la juriști care își dau și ei cu părerea, dar care nu își asumă și responsabilitatea acțiunii. Astfel, există riscul ca în unele spitale aceste contracte pentru gărzile suplimentare să se semneze, în altele nu. Prin urmare, unele spitale nu ar fi asigurat continuitatea actului medical, nu ar fi putut să funcționeze, iar pacienții nemulțumiți se întorceau în final împotriva medicilor și a acelor spitale. Cu alte cuvinte, se puteau desființa spitale cu acordul opiniei publice. În final, s-a ajuns la un acord, care însă întreține starea de confuzie: s-a stabilit că la 1 octombrie 2016 se vor încheia aceste contracte, ținându-se cont de salariul de bază de la 1 august 2016. Un lucru foarte bun, dacă va fi posibil să fie aplicat. Din experiența proprie și din pletora legislativă în domeniul sănătății mă îndoiesc că lucrurile vor sta așa la 1 octombrie.
Îmi aduc aminte că pentru bursa rezidenților am negociat (cu susținerea totală și fără echivoc a tuturor membrilor Coaliției profesioniștilor din Sănătate) din noiembrie 2013 până în februarie 2014 cu Primul Ministru, Ministrul Finanțelor, Ministrul Muncii și Ministrul Sănătății. Și numai o intervenție directă a Primului Ministru și a Ministrului Sănătății a deblocat acea situație. Pentru cei interesați voi enumera problemele de atunci, care sunt și acum: deficitul bugetar, fondul cheltuieli de personal, transferul de la bugetul de stat, cu cine se încheie contractul. De aceea cei care negociază trebuie să țină cont de aceste probleme care pot să fie rezolvate, dar numai dacă există voință reală. Altfel nu sunt decât promisiuni. Atenție: dacă plata gărzilor suplimentare se face prin transfer de la bugetul Ministerului Sănătății atunci trebuie un act legislativ care să permită acest lucru, iar contractul trebuie încheiat cu avizul reprezentanților Ministerului Sănătății. În caz contrar, când vine Curtea de Conturi – care acționează mecanic -, acești bani vor fi imputați medicilor și gărzile suplimentare vor ajunge gărzi neplătite.
Soluția cea mai simpla ar fi o ordonanță de urgență care să specifice modul de rezolvare a acestor probleme și care să abroge actele legislative contrare. Dar Sorin Paveliu ne atrage atenția că acest lucru nu este posibil deoarece am intrat în perioada de restricție de 180 de zile înainte de alegeri. Corect. Rămâne atunci posibilitatea adoptării unei legi prin asumarea răspunderii sau în procedură de urgență.
E o sugestie. Știu că unii vor spune că fiind o muncă prestată ea trebuie să fie plătită și că își vor câștigă drepturile în instanță. Poate da, poate nu. Dar sigur după un proces costisitor și după 2 – 3 ani.
Pentru cei care vor să vadă cum gândește Curtea de Conturi și cum se desfășoară procesul, un exemplu: medicilor de familie din mai multe județe le-au fost imputate de către Curtea de Conturi și Casa de Asigurări rețetele pe care le-au eliberat pentru bolnavii oncologici în urma scrisorilor medicale date de medicii oncologi de la Institutele Oncologice din Cluj și București. În acele județe, nu există (permanent sau ocazional) medic oncolog, iar contractul cadru din anul respectiv menționa că numai medicul oncolog poate să prescrie tratamentul. Răspunsul pe care l-au dat reprezentanții Curții de Conturi, m-a siderat. Pacienții trebuiau să meargă fie la Institutele Oncologice, fie într-un județ vecin unde exista medic oncolog, pentru a-și ridica rețetele. Deci bolnavi grav, unii fără posibilități materiale, trebuiau lună de lună să se deplaseze. Dacă nu, nu aveau acces la tratament. Aceasta în situația în care lucrurile erau din punct de vedere juridic foarte clare: pacienții aveau recomandarea privind tratamentul de la medicul oncolog, diagnosticul era cert, aveau dreptul să beneficieze de acel tratament, nu s-a creat niciun prejudiciu material, deoarece verificându-se s-a văzut că au primit o singură rețetă în luna respectivă. Medicii, din punct de vedere strict juridic au încălcat o prevedere a contractului cu Casa de Asigurări, situație în care – potrivit aceluiași contract – puteau fi sancționați de la simpla mustrare până la o penalizare de 5%. Medicii și-au căutat dreptatea în justiție. Majoritatea au câștigat, o minoritate a pierdut. Cum le-a fost norocul. Urmarea: după ce medicilor li s-au imputat sume enorme (tratamentul oncologic este foarte scump), ei nu au mai eliberat rețete. Oare câți pacienți au murit în urma unor astfel de măsuri?
Quod erat demonstrandum.
P.S.: Neîncrederea mea în decidenți nu înseamnă că lupta trebuie să fie abandonată. Trebuie doar să existe vigilență cu privire la soluțiile propuse. Timeo danaos e dona ferentes. (…)
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Hristos a înviat! - 20 aprilie 2025
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Bioetica în vremuri de război - 23 februarie 2025
- VASILE ASTĂRĂSTOAE – Decolonizarea culturală - 6 februarie 2025
