MIRCEA VINTILESCU – Schimbarea la Față a Domnului

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Schimbarea la Față a Domnului

SĂ CINSTIM MAREA SĂRBĂTOARE CREȘTINĂ DE ASTĂZI A SCHIMBĂRII LA FAŢĂ A DOMNULUI

Fiindcă Hristos vorbise ucenicilor despre moartea și patimile la care urma să fie dat, iar aceștia erau înfricoșați, Mântuitorul i-a luat deoparte pe trei dintre ei, vrând să le arate care este slava cu care va veni să judece lumea.

Prezența alături de Domnul, pe Muntele Tabor, a lui Ilie și Moise vine să confirme ucenicilor și tuturor creștinilor că El este Stăpânul vieții și al morții. Schimbarea la Față a Mântuitorului este, pentru Biserica creștină, praznicul bucuriei și încrederii în biruința lui Dumnezeu asupra păcatului și transfigurării firii umane căzute.

schimbare mare1

Hristos a adresat ucenicilor Săi două întrebări:

„Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Dar voi cine ziceți că sunt?“. Se punea, așadar, problema identității. Domnul voia ca apostolii Lui să cunoască cu adevărat pe cine au în față, cui urmează și cui își vor dedica viața.

Mărturia lui Petru: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ i se contrapune gestul ulterior al lui Mesia, de transfigurare pe Tabor, care vine să întărească cuvintele pescarului din Galileea și să arate cine este cu adevărat Cel trimis de Tatăl.

Deși scena Schimbării la Față are ca personaj central Persoana lui Hristos, pentru că El apare transfigurat înaintea ucenicilor martori, totuși minunea vizează în primul rând pe ucenici. În Evangheliei după Matei, se spune că „după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și S-a dus într-un munte înalt (…) și S-a schimbat la față înaintea lor“.

De altfel, și vocea Tatălui are ca adresant nu pe Hristos, ca la Botez, unde adresarea este la persoana a II-a singular: „Tu ești Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit“, ci pe ucenici, prin persoana a II-a plural: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit; pe acesta să-L ascultați“.

Evangheliile ne descoperă dumnezeirea lui Hristos, în care trei fapte ar fi mai grăitoare. Este vorba mai întâi despre momentul de la Iordan, când glasul Tatălui din ceruri și prezența Duhului Sfânt confirmă faptul că Cel care Se boteza prin mâna lui Ioan era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel vestit de proroci.

Apoi, avem episodul Schimbării la Față pe Muntele Tabor, când Însuși Hristos Se revelează ochilor ucenicilor Săi, arătându-le lor și celor care vor crede mărturiei apostolilor adevărata slavă dumnezeiască, de care și ei se vor împărtăși în veacul viitor.

Ultima secvență ar fi mărturia sutașului, care după moartea lui Hristos pe Cruce spune cu tărie: „Acesta, cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost“.

Schimbarea la Față este momentul în care Mântuitorul lumii Își descoperă Chipul Său copleșit de slava necreată, aceasta rămâne momentul fundamental în care ucenicii iau contact cu starea dumnezeiască la care omul este destinat să ajungă prin păzirea poruncilor evanghelice.

Prezența lui Moise și Ilie la acest eveniment reprezintă Legea și Proorocii care aduc mărturia vechi-testamentară despre Cel trimis de Tatăl pentru a mântui lumea.

Un alt aspect al acestui episod este legat de spaima care îi cuprinde pe ucenici, care, de teamă, cad cu fața la pământ înaintea Învățătorului lor. Lumina de pe Chipul Domnului „strălucea ca soarele“ și „veșmintele Lui care se făcuseră mai albe ca lumina“ evidențiază puterea nemărginită a lui Hristos.

Cel care fusese îmbrăcat de Dumnezeu prin creație în haine de lumină, părăsise Edenul primind „haine de piele“ și acoperindu-și trupul cu frunze de smochin. Domnul arată celor trimiși de El în lume că adevărata viețuire a omului, starea pe care este destinat să o trăiască este una luminoasă, fericită.

Însuși Petru, care Îi spune Mântuitorului pe muntele Tabor: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe, Ție una, lui Moise una și lui Ilie una“. Apostolii voiau ca revelația de care se împărtășeau să nu mai aibă sfârșit. Dar acea fericire deplină era hotărâtă omului nu aici, pe pământ, ci în veșnicie.

Experiența luminii taborice au avut-o mulți sfinți în istorie. Încă din zorii Bisericii, mucenicia Sfântului Ștefan, arhidiaconul și primul între martirii întru Hristos, descoperă slava cerească de care omul se poate împărtăși: „Iar Ștefan, fiind plin de Duhul Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 7, 55).

Despre părinții nevoitori ai pustiei și căutători ai smereniei lui Hristos, se spune că fețele lor străluceau de harul dumnezeiesc: „A fost un anume Avva Pamvo, care a stat trei ani și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «Nu mă face slăvit pe pământ». Dar Dumnezeu i-a dat o asemenea slavă, încât nimeni nu se putea uita la fața sa, din pricina strălucirii ei“.

Tradiția patristică a Bisericii aduce „nor de mărturii“ ale acestei realități a descoperirii slavei dumnezeiești în viața omului. Găsim descris acest fapt la Sfântul Simeon Noul Teolog († 1022), cel mai mare mistic bizantin:

„Cum voi descrie, Stăpâne, vederea Feței Tale? Cum voi spune vederea cu neputință de exprimat a frumuseții Tale? Tu, Stăpâne, dintr-odată Te-ai arătat de sus mult mai mare decât soarele strălucind din ceruri și până în inima mea. Îți mulțumesc că mi Te-ai descoperit mie, celui ce ședeam în întuneric, mi-ai strălucit, mi Te-ai arătat lumină, m-ai luminat întreg cu întreagă lumina Ta și m-am făcut lumină în noapte, deși eram în mijlocul întunericului“.

Câteva secole mai târziu, o dată cu mișcarea isihastă ce l-a avut campion pe Sfântul Grigorie Palama († 1359), pe baza Tradiției Bisericii, s-a întărit experiența întâlnirii prin rugăciune a omului cu Hristos Cel transfigurat pe Tabor.

Sfântul Grigorie Palama, numit teologul luminii necreate, care a luptat în scris împotriva celor care nu credeau în posibilitatea transfigurării firii umane, a învățat cu tărie că prin împărtășirea de Tainele Bisericii și prin experiența rugăciunii, „Fiul lui Dumnezeu devine un singur Trup cu noi și face din noi un Templu al dumnezeirii.

Cum să nu îi lumineze pe aceia care sunt vrednici să se împărtășească din raza dumnezeiască a Trupului Său care este în noi, luminându-le sufletul, așa cum El a luminat trupurile ucenicilor Săi pe Muntele Tabor? Căci atunci acest Trup, izvor al luminii Duhului, nu era încă unit cu trupurile noastre: El îi lumina din afară pe aceia care se apropiau cu vrednicie și trimitea lumina sufletului prin mijlocirea ochilor trupului; dar astăzi – spune Sfântul Grigorie -, pentru că El S-a unit cu noi și trăiește în noi, El luminează sufletul chiar din lăuntrul nostru“.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în Rusia țaristă, un „bătrân frumos“, mare nevoitor şi cunoscător al tainelor inimii, Sfântul Serafim de Sarov, îi vorbea lui Nikolai Motovilov, un căutător de Dumnezeu, încredințându-l că țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, iar rugăciunea este hrana sufletului.

Sfântul Serafim i-a mijlocit vederea luminii dumnezeiești. Când Motovilov l-a întrebat cum putem ști că am dobândit harul, părintele l-a cuprins de umeri și i-a zis: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule! De ce nu mă privești?“. Iar acela a răspuns: „Nu vă pot privi, părinte, pentru că ochii vă luminează ca fulgerul, iar fața vă este mai strălucitoare ca soarele“.

Sfântul Serafim i-a spus: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum și tu ești la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că și tu ești în lumina Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt așa. Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine, ca să înțelegi, ci, prin tine, pentru toată lumea“.

Desigur, de atunci lumina dumnezeiască odihnește peste iubitorii de Dumnezeu, punând frâu pornirilor pătimașe, descoperindu-le calea desăvârșirii, fără de care viața nu are sens, nici har, nici frumusețe.

Autor: Prof.Dr. Mircea Vintilescu