”Viteaza Ungarie Mare” a cerut unirea cu România după anul 1918
Fragmente din istoria ținută încă nejustificat la secret a României: ”Viteaza Ungarie Mare” a cerut unirea cu România sub coroana regelui Ferdinand căci ea nu mai putea funcționa ca entitate statală după anul 1918
O propunere unică în istoria României și pomenită în puține cărți de memorii ar fi putut duce Ungaria sub conducerea autorităților de la București. La puțin timp după Unirea de la 1918, conții maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand să domnească și peste Ungaria. Al cărui prim impuls a fost să dea curs acestei inițiative.
Mihail Sturdza a deținut, în prima parte a secolului trecut, poziții înalte în diplomație la Budapesta, Washington, Riga, Copenhaga, Viena și a fost pentru o scurtă perioadă de timp între septembrie 1940 și ianuarie 1941 ministru de Externe.
Simpatizant al mișcării legionare, Sturdza – descendent din familia de domnitori ai Sturdzeștilor – a plecat în exil după 1945 unde a publicat cărți despre istoria României moderne.
În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba română în 2004 – Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberă”:
“În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n.red.) și contele Teleki (probabil este vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand.
Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei…
Contele Banfy era convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor.
Când, la plecarea mea din Budapesta, s-a prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei au povestit că Ionel Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare cu următoarele comentarii: vă iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.
Greutatea acestor mărturii rezidă din faptul că puțini oameni ai acelor vremuri au făcut referire la ea în lucrările ulterioare de memorialistică.
Istoricul și cercetătorul științific Cristian Vasile a precizat că “în biografiile Regelui Ferdinand, nu se pomenește despre acest episod. Nici măcar în memorialistica unor autori precum Raymund Netzhammer (care a lăsat un mare număr de lucrări despre istoria României), în general, bine informat”.
“Cei care au avut această inițiativă încercau să găsească un sprijin extern pentru a asigura existența Ungariei ca stat în condițiile în care Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar compoziția etnică a populației maghiare era fragilă, în propria lor țară ungurii fiind puțin peste 51%.
Prin acordarea coroanei Sfântului Ștefan lui Ferdinand, este de presupus că ungurii au încercat să negocieze crearea unui stat federativ despre care se mai vorbise în mai multe rânduri încă din 1848.
De altfel, părea o tradiție istorică a Ungariei de a face alianțe cu o monarhie care să îi asigure existența. Nobilii maghiari au făcut o alianță cu Împărăteasa Maria Teresa (1741), apoi compromisul austro-ungar din 1867. Acum probabil încercau o nouă alianță, de astă dată cu coroana de oțel a României.”
Istoricul a atenționat că nu trebuie să privim posibilitatea acelei alianțe în termenii structurii unui stat democratic de astăzi.
“După pierderea Ardealului, conții maghiari credeau că pot aduce aportul lor social României din punctul de vedere al elitei conducătoare. Bănuiesc că propunerea a reprezentat o tatonare făcută mai degrabă în nume personal.
Să nu înțelegem de aici că aceasta a fost neapărat o propunere oficială a statului maghiar”, explică Pârâianu.
Un alt istoric, Dan Falcan, admite existența acestui episod apărut imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Inițiativa de a oferi Regelui Ferdinand al României coroana Sfântului Ștefan a Ungariei a avut un precedent. Bulgaria a făcut o propunere similară României în 1886 doar că, la acea dată, regele Carol I nu a acceptat.
Dan Falcan crede că, deși domnia ambivalentă era o formă de organizare care ținea mai degrabă de Evul Mediu, contextual era favorabil unei astfel de propuneri. La granițele celor două țări se afla o mare slavă și, mai nou, pericolul sovietic.
Ungaria era într-o situație foarte delicată după destrămarea Imperiului Austro – Ungar și căderea regimului violent a lui Bela Kuhn la 3 august 1919, zi în care trupele românești cu acceptul forțelor europene au ocupat Budapesta.
Propunerea conților maghiari, crede istoricul, era o ultimă încercare disperată a Ungariei de a lua înapoi Transilvania. Ei au mizat pe vanitatea Regelui Ferdinand pentru care ar fi fost o chestiune de mare prestigiu, să fie încoronat rege atât la București, cât și la Budapesta.
În cazul acceptării propunerii conților maghiari, Alianța dintre România și Ungaria ar fi putut fi condusă și administrată în două moduri distincte, ambele însă având un numitor comun: Ferdinand rege, conducere centrală la București, dar și o mare autonomie regională care viza Ardealul pe de o parte și Ungaria pe de alta.
Într-un prim scenariu administrativ, spune Dan Falcan, Transilvania ar fi urmat să rămână ca până în 1918 sub administrarea unui guvern regional care funcționa la Budapesta.
Momeala pentru acceptarea de către București a unei asemenea propuneri o reprezenta asigurarea că oricum Transilvania este a românilor din moment ce Regele Ferdinand domnea și peste Ungaria. Doar că în eventualitatea probabilă a ruperii ulterioare acestei alianțe, ungurii sperau că ar fi putut face în așa fel încât să le rămână Transilvania.
(Cel mai probabil, Ungaria și România ar fi avut trei ministere comune coordonate de la București – Finanțe, Externe și Apărare).
O a doua variantă de funcționare a Alianței româno-maghiare pleca de la aplicarea statutului de condominium Transilvaniei care urma să nu aparțină, în documentele oficiale, nici unui stat. Dan Falcan crede că maghiarii ar fi sprijinit ideea Ardealului ca o entitate independentă cu un Parlament stabilit la Cluj și Ferdinand, rege.
Discuțiile diplomatice nu au ajuns în preajma acestor scenarii agreate de Budapesta deoarece Ionel Brătianu, dar și alți oameni politici au refuzat propunerea venită de la Budapesta.
“convingerea necesității unirii destinelor celor două țări era atât de mare la contele Banfy încât după o primă opțiune pentru naționalitatea ungară și după activitatea sa ca ministru al Afacerilor Externe ungar, cerut și obținut, și aceasta numai mulțumită insistenței imperative a Regelui Ferdinand, naționalitatea română, sub care nădăjduia să lucreze mai bine la îndeplinirea obiectivelor sale“.
“Până în 1918, în afara unei elite, restul populației nu și-a pus problema unirii cu România. Așa cum nici noi nu ne puneam imagina, în anii ’80, căderea lui Ceaușescu.
Pentru omul de rând era un gând de neconceput că ar putea trece în România Mare după ce generații la rând, familia lui a trăit într-un imperiu condus de la Viena. În cel mai bun caz sperau la o autonomie a Transilvaniei dar în cadrul regatului Ungar, mai multe drepturi pentru ardeleni, dar nu sperau la unirea cu România.
Omul simplu știa de existența unui stat român, avea conștiința că este român, dar nu se gândea că la un moment va trăi efectiv în țara reîntregită în granițele României Mari.
Ăsta era proiectul unei părți din elită care a început să devină probabil după ce primul război mondial a luat o turnură proastă pentru Austro-Ungaria și Germania”, explică istoricul.
În 1918 când s-a făcut Unirea au existat voci, inclusiv a lui Iuliu Maniu, care au declarat că unirea Ardealului cu România trebuie să se facă doar cu condiția unei perioade de tranziție de 10 ani în care administrația și legislația austriacă din Ardeal să fie armonizată cu cea de la București.
“La Alba Iulia s-a format și un consiliu diligent condus de Iuliu Maniu care urma să administreze treburile Ardealului până la unirea definitivă. Maniu a renunțat la impunerea acestor condiții legate de tranziție de teamă că ungurii vor specula acest aspect la Conferința de Pace de după război insinuând că nici măcar românii nu se pun de acord asupra condițiilor unirii.”
Autor: Prof.Dr. Mircea Vintilescu
- MIRCEA VINTILESCU – DATE ISTORICE ȘI TOPONIMIE DESPRE BUCUREŞTI - 30 octombrie 2024
- MIRCEA VINTILESCU – Testamentul Reginei Maria: o ultimă adresare către poporul român și către țară - 28 octombrie 2024
- MIRCEA VINTILESCU – PATRU ROMÂNCE FAIMOASE ÎN LUME, PUȚIN CUNOSCUTE ÎN ROMÂNIA - 23 octombrie 2024