Paștele iudaic a fost împrumutat de la babilonieni?

Foarte interesat și, în același timp, fascinat de istorie, am citit cam tot ce s-a publicat în materie de evenimente, de-a lungul vremii, și de etimologie a cuvintelor. Acum, în preajma Paștelui, găsesc oportun să împărtășesc opinia mea celor dornici să afle mai multe.

De Paște, oamenii jertfesc un miel, dar semnificația religioasă a acestui act nu este cunoscută. Dacă sunt întrebați, oamenii răspund că așa au pomenit din tată în fiu.

După unii istorici, preoți și lingviști, momentul jertfirii mielului precede ieșirea israeliților din robia egipteană, fuga din Egipt și începutul unei vieți noi prin nașterea unui popor liber.

După alți cercetători, sacrificarea mielului pascal și sărbătorirea Paștelui iudaic au legături străvechi în sărbători păgâne care au fost imitate de către evrei.

Potrivit opiniei unor critici moderni, relatările din cartea ”Ieșirea” – despre exodul evreilor din Egipt – conduc la ideea că originea mielului pascal sacrificat s-ar afla în jertfirea unui berbec care era adus în fiecare an la Teba cu ocazia festivităților legate de anotimpul primăverii, în cadrul cărora zeul Amnu era reprezentat cu corp de berbec.

Jertirea berbecului în cinstea lui Amnu și aducerea pielii animalului pentru o altă divinitate, Heracles – sugerând soarele și puterea divină – nu mi se par a fi izvorul din care s-au inspirat evreii pentru sacrificarea mielului de sex masculin, berbecul.

Jertfa mielului pascal apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, fapt ce unește aceste texte și duce cu gândul la o ceremonie ancestrală.

Renunțând la datele scriptice și la tradiția iudaică, unii teologi au relaționat Paștele iudaic cu sărbătoarea păgână a primăverii și a soarelui, considerând că ebraicul pesah (trecere) se referă la momentul astronomic al trecerii astrului zilei în Constelația Berbecului.

Există, de asemenea, un alt obicei foarte vechi: ungerea cu sânge de miel a pragului de sus al ușii și a ușorilor porții regale, credința fiind că acest ritual are rol de curățire și că își are originea în Babilon. În asiriană, ritualul poartă denumirea de pesahu (a unge), din care a evoluat ebraicul pesach (a trece). Preotul prof. dr. Vasile Tamavschi nu pare a fi convins că Paștele iudaic a fost împrumutat de la babilonieni (v. ”Arheologie biblică”, Cernăuți, 1930, p. 647 -649). Și totuși, la evrei, ritualul curățirii și sfințirii casei prin sângele mielului s-a dezvoltat prin vărsarea sângelui în altarul locașului sfânt (Dr. M. Chiaida, op. Cit., p. 396).

După cum se știe, potrivit Legii Mozaice, pe ușorul ușii era fixat un text biblic care trebuia respectat de toți cei din familie (Deut., 6, 9).

Alte opinii consideră că originea sărbătorilor de Paște se află în sacrificarea întâilor născuți dintre animale. Scopul era ca, astfel, toți să fie ocrotiți de forțele întunericului. Se pare că acest obicei l-au practicat și dacii care puneau accentul pe revenirea naturii la o nouă stare de lumină și căldură, favorabile vegetației.

Astfel de opinii nu iau în seamă faptul că, dacă la primul sacrificiu pascal Dumnezeu i-a sacrificat pe primii născuți dintre oameni și animale, cruțându-i însă pe primii născuți ai evreilor, sărbătoarea Paștilor a fost instituită nu pentru cei dintâi născuți dintre oameni, ci pentru eliberarea israeliților.

Prima jertfă a mielului pascal, adusă de toți fiii lui Israel, înseamnă că toți au fost chemați la viața cea nouă și că ei sunt aleși ai lui Iahve.

Acest ritual s-a săvârșit mai întâi în zona Egiptului și va continua în cei 40 de ani prin pustiul Sinai. S-a ajuns la un nou stadiu în Țara Sfântă, până în anul robiei babiloniene (587 î.H.) și apoi, după perioada postexilică (538 î.H.) când, sub influența rabinilor, se vor adăuga alte obiceiuri.

În gândirea Sfinților Părinți, sacrificiul pascal este explicat în spirit mesianic. Jertfa se aduce seara, deoarece îl preînchipuie pe Hristos, adevăratul Miel și Pastor care se sacrifică de bună voie pentru curățirea de păcate a întregii omeniri. După zi urmează seara și apoi noaptea care este simbolul morții, al odihnei pentru refacerea forțelor fizice ale omului. Mielul pascal se jertfește în intervalul dintre zi și noapte, ca prefigurare a Mesiei. Mielul se aduce în timpul lunii pline, deoarece lumina astrului de noapte simbolizează divinitatea, iar luna reprezintă umanitatea lui Hristos. După cum lumina lunii înlătură întunericul și guvernează noaptea, la fel și Hristos luminează pe cei din întuneric și restaurează toată firea. De aceea Dumnezeu a rânduit ca Hristos să moară în timpul lunii pline, ca să înlăture negura păcatelor care cuprinseseră toată lumea (Fotius, Ad. Amphilochium quaest, CCXLV, în P.G. 101, col. 1128).

La Cina cea de Taină, în loc de miel, apar pâinea și sângele lui Hristos. Acest episod este menționat simbolic în Vechiul Testament, dar este descris în mod concret, real în Noul Testament (I Cor. 10, 16 -17).

Dacă în Vechiul Testament mielul pascal îi unea simbolic pe toți cu Iahve, în Noul Testament, prin pâinea și vinul transfigurate, toți creștinii se unesc, în mod real, cu același Dumnezeu, având caracter expiator și de legătură cu Domnul (V. Tarnavschi, ”Arheologia…”, p. 645 -647).

Așadar, sacrificiul mielului pascal are un incontestabil caracter religios și rămâne cea mai tipică jertfă care a preînchipuit jertfa lui Hristos. Această datină evreiască a fost respectată și de Mântuitorul Hristos. La vârsta de 12 ani, acesta s-a dus la Ierusalim și a vorbit oamenilor. Învățătorii iudei s-au minunat de răspunsurile și de priceperea Sa (Luca 2, 41 – 43). Când avea 33 de ani și jumătate, Fiul lui Dumnezeu a venit cu Sfinții Apostoli la Ierusalim pentru a serba Paștele iudaic care, însă, nu l-a mai ținut, fiindcă Hristos a fost trădat de Iuda. Din relatările despre Cina cea de Taină, instituită în Joia Sfintelor Patimi, se pot desprinde caracteristici comune între acestea și obiceiurile pascale iudaice.

În lumina Noului Testament, sărbătoarea Paștelor este legată de patimile, răstignirea și Învierea Domnului, ceea ce diferențiază opinia față de aceea a Paștelor iudeilor.

Încă de la început, creștinii au prăznuit Învierea, dar cu o anume particularitate, în sensul că ei țineau două Paște, unul odată cu evreii, la 14 Nisan, ca Paștele Crucii, și altul la 16 Nisan, ca Paștele Învierii.

Despre semnificația cuvântului ”miel” s-au scris și se vor mai scrie multe opinii. În dicționarele filologice românești se menționează proveniența sa dintr-un cuvânt latinesc, dar – minune mare! – cuvântul nu există în dicționarele latine!!!

O altă opinie este aceea că originea cuvântului ”miel” se află în Sfânta Scriptură și este moștenit pe filieră ebraică-biblică din două părți de cuvânt: prepoziția

mi = din, de la, și numele divin El = Dumnezeu.

Mă întreb retoric: oare strămoșii noștri daci nu mâncau și ei miei? Nu aveau și ei un Domnu-Zeu??!!! Cred că este firesc ca acest cuvânt să fie considerat mai aproape, ca formă, de cel dacic. Aceasta este opinia mea.