MIHAI VINEREANU – LIMBA TRACO-DACĂ, O LIMBĂ BARBARĂ

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

LIMBA TRACO-DACĂ, O LIMBĂ BARBARĂ

Un adevăr esențial legat de originea noastră este escamotat sub diverse forme prin declararea deosebirii totale dintre limba geto-dacă și cea latină. Este larg răspândită eroarea cum că limba traco-dacă ar fi fost a limbă indo-europeană de tip satem, în timp ce limba latină și, ca atare, și limba română sânt limbi indo-europene de tip centum. De-a lungul anilor am demonstrat cu multiple exemple de cuvinte din limba română actuală că limba geto-dacă (sau traco-dacă) era și ea tot a limbă de tip centum. Cu toate acestea, compilatorii culegerii Istoria României în texte (2001) continuând o veche „tradiție” vor să ne convingă că un anumit poem al lui Ovidiu ar demonstra marea diferență dintre limba geților și cea latină, când de fapt lucrurile stau taman invers. Este vorba de un text destul de bine cunoscut, fiind vorba din una dintre poeziile lui Ovidiu, din ciclul Elegiilor:

Ei (geții) vorbesc o limbă pe care o înțeleg,

dar eu trebuie să mă înțeleg prin semne.

Eu sânt aici barbarul, căci nu sânt înțeles de nimeni

când aud cuvinte latinești geții râd prostește,

cu siguranță că vorbesc rău despre mine pe față;

…………………………………………………………………..

căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică

……………………………………………………………………….

Nu trebuie să te miri dacă versurile mele sânt cumva rele:

eu care le scriu am devenit aproape un poet get.

Ah! Mi-e rușine am scris o cărțulie în limba getică

”n care cuvintele barbare au fost așezate după ritmul versurilor noastre.

Le-a plăcut – felicită-mă – și am început să am

faimă de poet printre geții cei barbari.

Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului.

Cu acest text compilatorii sus-amintitului volum vor să ne convingă că cele două limbi erau cu totul diferite, deși în afară de acest text, științificii noștri de serviciu nu suflă o vorbă cum și în ce fel Ovidiu ar sugera ipoteza în cauză. Trebuie să menționăm că din versurile respective reiese tocmai contrariul. Să vedem de ce. Să vedem ce înseamnă, de fapt, cuvântul barbar în accepțiunea autorilor antici greci și romani.

Începând cu însuși părintele istoriei, Herodot (Istorii, I, 57-58) spune despre pelasgi că aceștia vorbeau o limbă barbară, deși pe pelasgi nu îi consideră barbari, întrucât din alte puncte de vedere nu se diferențiau de greci. De altfel, este firesc să credem acest lucru, din moment ce grecii au preluat aproape în întregime cultura și religia pelasgă, care trec astăzi drept grecești. Spre deosebire de Herodot, Platon este mult mai explicit: „Grecii toți sânt din aceeași familie și înrudiți între ei, în timp ce față de barbari, ei sânt străini și nu sânt de același neam cu aceștia”. La rândul său, Quintilian distinge între limba rustică (sau barbară) și limba peregrină. Acesta arată că limba rustică este limba barbarilor, pe când limba greacă este o limbă peregrină sau cu alte cuvinte o limbă străină, venită din altă parte: cf. lat. peregrinus „străin, venit de la străini, dintre străini, exotic”. În schimb, termenul de barbar provine din limba greacă care la origine însemna doar „bâlbâit”, apoi barbar sau negrec, așa cum îi numeau pe pelasgi și pe alte popoare înrudite cu aceștia. Prin urmare, barbari erau aceia care vorbeau ininteligibil pentru greci și, de aceea, erau pentru aceștia „bâlbâiți”. Termenul a fost preluat de romani care i-au dat sensul care apare la Ovidiu și la alți scriitori romani, adică acela de „a vorbi o latină neîngrijită, stâlcită”, așa cum vom vedea mai jos.

Prin urmare, anticii, inclusiv grecii, erau conștienți că aceștia din urmă erau venetici în ținuturile pe care trăiau la acea vreme, ca și astăzi în timp ce pelasgii erau băștinașii în acele locuri. La rândul său, Plinius cel Bătrân (Ist. Nat., XXIX, 1, 14) scrie: „Grecii ne numesc și pe noi barbari și ne insultă cu cuvinte mai urâte de cum îi insultă pe osci”, iar Polibiu (Ist., IX, 38, 5-7) îi trece pe romani în rândul popoarelor barbarie. Menționăm că oscii erau un popor italic car vorbeau o limbă italică, similară cu latina, cu anumite caracteristici fonetice inexiente în latină, dar prezente în limba română, limba sardă, caracteristici care provin în limba română din traco-dacă. În plus, Dionisos din Halicarnas (II.1) numește pe siculi (din Sicilia) barbari, iar despre limba lor veche spune că era o limbă barbară. Iar ca lucrurile să fie și mai clare, Gellius (Nopțile atice, XVI, 6) afirmă următoarele: „Când zicem astăzi că cineva vorbește o limbă barbară, aceea nu este altceva decât limba rustică”. Adăugăm că romanii după ce au cucerit Sardinia, după sute de ani nu au putut practic controla interiorul insulei. Acest teritoriu l-au denumit Barbaria. De ce? Oare nu tocmai datorită faptului că limba vorbită de sarzii dintotdeauna era o limbă barbară în accepțiunea anticilor, adică aceea de limbă provenită din marele trunchi pelasgic? Desigur acesta trebuie să fie răspunsul.

La rândul său, poetul roman Ennius (239 -169, î.H) spune că limba a triburilor iberice era o limbă romană coruptă, cu toate că, la acea vreme, romanii abia intraseră în peninsula iberică. Pe de altă parte, Plaut (sec II, î.H.) spune despre alt dramaturg și poet epic care a fost G. Naevius (cca. 270- cca 201, î.H) ca a fost un poet barbar. Naevius a scris în latina veche, cea dinainte de stabilirea normelor de scriere și pronunție ale latinei clasice și pentru asta este numit de Plaut „poetam barbarum”. Prin urmare, atât limba iberilor cât și cea a latinilor dinainte de periaoda clasică sânt definite ca limbi sau mai exact graiuri barbare.

În ultimă instanță, din versurile lui Ovidiu citate mai sus reiese că poetul vorbește de limba getică și sarmată ca despre o singură limbă. Un cititor mai puțin avizat, ale cărui cunoștințe ar putea fi influențate de anumite concepții mai noi, ar putea crede că sciții și sarmații din nordul Mării Negre ar fi fost triburi iraniene. Cu toate acestea, o astfel de ipoteză este infirmată de informațiile prezentate de o serie de autori antici. Amintim că Stefan Bizantinul (v. Ethnica) spune că sciții erau triburi tracice. Prin urmare, când Ovidiu vorbește de limba getică și sarmată vorbește despre una și aceeași limbă. Din cele prezentate aici, este mai mult decât evident ce semnificație aveau sintagme precum „limbă barbară” sau „eu sânt barbarul” în accepțiunea scriitorilor antici, fapt care aruncă în derizoriu, ignoranța celor care susțin că Ovidiu ar fi vrut să spună că limba geto-dacă era mult diferită de limba latină. Ca să înțelegem mai bine relația dintre latină și graiurile barbare, trebuie citat din nou Quintilian (Institutio oratoria, I, 5) care spune că graiurile barbare se deosebesc de latină prin faptul că adaugă sau lasă afară anumite sunete sau silabe întregi ori schimbă a literă cu alta. Tot Qunitillian spune că „adesea, mulțimile la teatru sau la circ exclamă în limba barbară”. Un alt autor roman, Velleius Paterculus care a participat la campania de cucerire a Panoniei, la anul 9, d.H., spune următoarele: „În toate Panoniile, există nu numai obiceiuri romane, dar și cunoștințe de limbă romanică și mulți se ocupă și cu literatura”. Observăm că Paterculus folosește termenul de limbă romanică, nu latină. Pe de altă parte, știm că romanii aveau sintagma lingua romana rustica (limba romană rustică sau de la țară), sintagmă care definea acea o lingua franca înțeleasă de mai toți italicii, iar după Paterculus chiar și de dacii și ilirii din Panonia. Aceată frază destul de scurtă, dar extrem de relevantă din Velleius Paterculus îl făcea pe Vasile Pârvan să spună că dacii și ilirii s-ar fi romanizat chiar înainte de cucerirea romană, doar prin contactele cu negustorii romani. Comentariile sânt de prisos! Exemplele pot continua, dar ne oprim aici.

Revenind la poetul exilat la Tomi, acesta spune că geții râdeau prostește atunci când auzeau vorbindu-se latină. Acest detaliu este un alt exemplu că geții înțelegeau într-o anumită măsură limba latină, dar pronunția latină li se părea ciudată, eronată, ceea ce stârnea râsul acestora. Același lucru poate fi observat și astăzi când cineva vorbește un grai diferit, mai puțin influențat de limba literară. Am fost, cred, cu toții martori la scene similare când cineva vorbind un grai românesc, vorbit dincolo de granițele României poate stârni hazul celorlalți. În consecință, cuvintele lui Ovidiu, cu privire la acest detaliu, nu pot avea altă semnificație.

Prin urmare, cele spuse de cei din vechime despre limba barbară sau rustică aruncă o altă lumină asupra înrudirii limbii latine cu alte limbi sau graiuri barbare, inclusiv cu graiurile vorbite în Balcani, în Dacia, în Panonia sau chiar în părțile de răsărit, în principiu în nordul Mării Negre, acestea din urmă fiind graiurile vorbite de sciți și de sarmați care în acest caz nu mai pot fi numite popoare iraniene. Cu toate acestea, este posibil la nordul Mării Negre, ca pe lângă traci, să fi trăit și triburi iraniene.

Pe de altă parte, am arătat cu alte ocazii că vechii macedoneni nu vorbeau nicidecum un dialect grecesc, întrucât cercetând limba burushaski vorbită astăzi pe valea Hunza din nordul Pakistanului, s-a putut constata că este urmașa limbii vechi macedonene, fapt care validează tradiția orală a poporului burusho ce susține că acesta se trage din soldați macedoneni rămași departe de țara lor natală, în urma sfârșitului neterminatei campanii de cucerire a lui Alexandru Macedon.

În consecință, informațiile care ne-au parvenit de la o serie de autori antici vin să clarifice aspecte esențiale legate de adevărata origine limbii și a culturii strămoșilor noștri care se întindeau pe teritorii vaste în antichitate așa cum spune și Herodot. Astfel erorile și jumătățile de măsură care sânt curente în cultura română de astăzi trebuie amendate cu necesitate și în ultimă instanță corectate și aduse în fața cercetătorilor și a publicului larg.

Sursa: Prof.dr. Mihai Vinereanu, Ion Coja

Citește și: MIHAI VINEREANU – O DESCOPERIRE EPOCALĂ! O NOUĂ ERĂ ISTORICĂ BATE LA UȘĂ. QUO VADIS, ROMÂNIA?