Când sângele de român strigă după ajutor, trebuie să ne unim cu îndârjire, să îl apărăm
O națiune este puternică atunci când este unită, când mama noastră, a tuturor, Țara, nu lasă pe nimeni în urmă, nici măcar pe ultimul român din ultimul cătun, de aici sau de peste granițe. Sângele apă nu se face, să nu uităm asta vreodată. Iar când sângele de român strigă după ajutor, trebuie să ne unim cu îndârjire, să îl apărăm.
Pentru că astfel, mama noastră Țara este în pericol de moarte.
Trecem prin momente grele, cumplite, în care oamenii mor în apropierea granițelor noastre. Și nu am stat cu mâinile în sân. Atunci când s-a declanșat războiul în Ucraina, când Putin și-a trimis hoardele de abrutizați de băutură peste familiile de ucraineni, noi, românii, am sărit în ajutorul lor. Vă amintiți imaginile din vămi, cu oamenii care veniseră să ia acasă la ei mame și copii fugăriți de ruși, înfrigurați, înfometați, purtând în suflete îngrijorarea că bărbații, stâlpii familiilor, vor muri secerați de armele rușilor.
Românii nu au așteptat să îi roage nimeni ca să dea o mână de ajutor. Și-au împărțit hrana cu refugiații, au dormit înghesuiți ca să le dea un pat și celor năpăstuiți. Și făceau asta din bunătate. Nici măcar nu era vorba atunci să primească bani pentru a caza ucraineni… Și o făceau și din credință! Preoții, călugării și măicuțele de la noi au mers imediat în vămi cu mâncare pentru cei înfometați, cu ceai fierbinte pentru cei înghețați, cu haine și cu jucării pentru copiii care își lăsaseră jucăriile printre ruinele caselor lor. Dar mai ales, le-au spus cuvinte de îmbărbătare, ca de la frate ortodox la frate ortodox. I-au întâmpinat cu Hristos în suflet, așa cum fac frații de-o credință. Pentru preoți, pentru măicuțe, nu a fost nevoie să știe limba ucraineană – vorbele credinței, cântecele, rugăciunile și pildele ei, dragostea frățească au fost mai puternice decât orice. Au fost pansament pentru durerea mamelor și copiilor ucraineni, au fost batistă moale pentru lacrimile acestora.
Peste trei milioane de refugiași au intrat în România, zeci de mii s-au stabilit la noi. I-am primit cu drag și am împărțit cu ei din ce avem. Mult, puțin, va judeca Dumnezeu la timpul potrivit! Cu iubire? Da! Asta nu poate să ne reproșeze nimeni! Cu iubire i-am primit, cu solidaritate și cu frățietate creștină.
Ne așteptam la mulțumiri? Nu, dar le-am primit individual, de la cei pe care i-am ajutat. Am primit un zâmbet de copil murdar la gură de ciocolata dăruită și a fost de ajuns. Sau am primit îmbrățișarea unei mame și i-am simțit la piept suspinele…
La altceva ne așteptam! Măcar la grijă pentru ai noștri din Ucraina!
Nu i-am cerut statului ucrainean, greu încercat, să hrănească și să cazeze românii din Ucraina. Și asta pentru că românii din Ucraina nu sunt niște străini – trăiesc acolo de mii de ani. Aceea e țara lor, în care străbunii noștri au muncit, au luptat și au murit apărând-o. Acolo a domnit Ștefan cel Mare și Sfânt, acolo – la Cernăuți, a învățat Mihai Eminescu, acolo Ciprian Porumbescu și colegii săi studenți au înființat societatea Arboroasa și au luptat împotriva Imperiului Austro – Ungar. Acolo, oameni de stat cum puțini a avut națiunea română au decis unirea cu Patra mamă. Acolo s-a murit pentru Țară în cele două războaie mondiale, acolo au fost îngropați români care au luptat cu arma îm mână împotriva rușilor comuniști.
Și tot acolo, în Ucraina, acum, români de-ai noștri, vorbitori de sfântă limbă română, luptă împotriva hoardelor lui Putin și mor pentru Ucraina și pentru Europa. Și ce primesc ei în schimb? Recunoștință? Arginți? Nu! Ucrainenii au intrat cu armele în mâini în bisericile românești și au amenințat preoții români! Mai mult, prin lege, că la asta le e gândul unora dintre ei în timp de război, vor să pună limba română la zid, vor să oropsească școlile românilor.
Astfel știu ei să răsplătească bunătatea noastră, a românilor! Păcat! Mare păcat! Dar își vor da seama, cu siguranță, că au greșit! Că doar nu poți să pui egal între armata lui Putin și armata Domnului! Acestea două sunt la capetele opuse ale infinitului! Sunt rai și iad! De ce să faci asta? De ce să îi asuprești pe cei care luptă cu tine, de cei care îți ajută mamele și copiii, de cei care se roagă în biserici pentru tine?
Nu acuzăm poporul ucrainean pentru ce se întâmplă în bisericile românești de dincolo de graniță! Să fie clar acest lucru! Vom continua să îi ajutăm, să îi iubim, ne vom ruga pentru pacea lor și îi vom plânge pe toți cei ai lor care îngrașă pământul cu sângele și carnea lor.
Suntem mâhniți din cale afară pentru ce fac unii dintre ei, care nu au altă treabă mai bună de făcut decât să pângărească bisericile românești, aducând durere unor oameni și frați întru Hristos, oameni care suferă alături de ucraineni.
Altceva ne îndurerează, de fapt! Atitudinea statului român față de ceea ce se întâmplă în Ucraina! Nicio vorbă bună, nicio îmbărbătare, nicio atitudine demnă față de ai noștri care suferă parcă uitați de toată lumea!
Dar sigur, rotativa la guvernare pare mai importantă. Ciolanul e mai important decât sângele fraților noștri. Hoția e mai importantă, au mai rămas bogății de supt din această țară. Și nici măcar nu ai cum să vezi, din moment de stai aplecat, cu privirea în pământ, în timp ce străinii, austriecii și care or mai fi, îți iau de sub nas bogățiile țării, pentru care nu ai niciun merit că există!
Să vă fie rușine! Voi, politicienii fără coloană vertebrală, să nu donați vreodată sânge, voi ăștia fără Dumnezeu, că îl veți infesta și pe cel al bunilor români! Și cu durere în suflet mă gândesc că nu există o atitudine maternă, instituțională, a Bisericii Ortodoxe Române față de ce se întâmplă în Ucraina, cu românii! Sigur, individual, există preoți care simt românește, care au avut curajul să își exprime durerea, indignarea și solidaritatea creștină cu preoții români din Ucraina, peste care au intrat înarmați reprezentanții serviciilor secrete de la Kiev. Dar parcă nu e de ajuns. (…) Dacă noi vedem asta, frații și surorile noastre, preoții din Ucraina, cum să nu se simtă singuri și descurajați? Cum să lupte mai departe?
În sute de biserici și mânăstiri românești din Ucraina se așteaptă o mângâiere din partea Bisericii Ortodoxe din România. De o săptămână tot urmăresc comunicatele Bisericii Ortodoxe, cu speranța că voi găsi unul în care se ia apărarea celor năpăstuiți. Nimic, nimic, nimic! De parcă acele sute de mii de oameni, români creștini ortodocși năpăstuiți de soartă, de ucraineni și de ruși, nici nu există! (…)
Sute de mii de surori și frați români sunt acum năpăstuiți în Ucraina. Poate că măcar un comunicat de îmbărbătare ar merita și ei! Că multora dintre ei doar credința le-a mai rămas. Casele le-au fost distruse, bărbații sunt plecați la război, copiii poate nu au ce să mănânce. Iar preoții așteaptă și ei un semn, cu siguranță.
Acum sute de ani, austriecii au închis bisericile din Bucovina, apoi rușii au distrus multe dintre ele, cu buldozerul. Istoria acelor locuri nu este foarte prietenoasă nici cu românii, nici cu biserica. Cu iertare cerem Bisericii Ortodoxe Române să îndrepte istoria și să facă parte din istoria viitoare a acestor oameni, frații noștri! După ce ne-au luat tot, astăzi vor să ne dezbine și să ni-L ia chiar și pe Dumnezeu. Atacurile au început de multă vreme, iar acum doar se intensifică. (…)
Sunt Alexandra Păcuraru și vă invit să facem România suverană!
Autor: Alexandra Păcuraru, Realitatea.net
