Fiindcă tot vorbim despre educație, în Introducerea la ediția celei de-a 50-a aniversări a romanului său Fahrenheit 451 (hârtia începe să ardă la 451 grade Fahrenheit, ori 233 grade Celsius), Ray Bradbury mărturisește o intimitate de scriitor: personajele sale, din cartea asta de tinerețe, au continuat să se dezvolte de la sine, în piesa de teatru și în opera care au continuat romanul.

Spune Bradbury: „Pe când scriam piesa de teatru, șeful incendiator (Fire Chief) Beatty mi-a spus de ce a devenit el un arzător de cărți.

Pe vremuri, el cutreiera bibliotecile și era îndrăgostit de cea mai fină literatură din toate timpurile. Dar când viața l-a redus (la realitatea cotidiană), când prieteni i-au murit, când o iubire a eșuat, când a fost înconjurat de prea multe decese și accidente, a descoperit că l-a părăsit credința pe care o avea în cărți, deoarece cărțile nu l-au putut ajuta atunci când avea el nevoie de ajutor. Așa că, întorcându-se împotriva lor, a aprins un chibrit.”

Cam de aici ar trebui să pornească educația lecturii: de la a se lămuri cel care deschide prima carte în viața lui la ce îi trebuie să citească acea carte.

După care să facă același exercițiu cu fiecare carte căreia îi dedică atența sa de cititor.

Desigur, multe cărți sunt doar de amuzament, de plăcere, începând cu cărțile copilăriei sau ale primei tinereți.

BBC a descoperit că cele mai iubite romane sunt cele de fantezie și de comedie, începând cu Lord of the Rings (a lui J.R.R. Tolkien) pe primul loc, și continuând cu His Dark Materials (a lui Philip Pullman) pe locul 3, cu The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy (a lui Douglas Adams) pe locul 4 și cu Harry Potter and the Goblet of Fire (a J.K. Rowling) pe locul 5, locul 2 fiind ocupat de Mândrie și prejudecată – Pride and Prejudice (a Jane Austen), care e un roman iubit, fără să fie fantastic sau comedie.

Însă și acestea ar trebui citite doar de către cei care vor să se amuze, să se alăture scriitorului în lumea sa fantastică sau fantezistă, unde să se îndrăgostească de personaje cum nu vor găsi niciodată în viața lor. Și cu cât sunt mai mulți cei care vor să se amuze, să fantazeze sau să se îndrăgostească de personaje incredibile, cu atât literatura asta va fi mai populară și mai de mase.

Desigur, sunt și cărți care sunt deschise pentru povestea din ele, cum sunt romanele de aventuri, polițiste sau western, de exemplu.

Toate astea de mai sus sunt transferabile pe ecrane mai mari sau mai mici. Așa că imensa majoritate a celor care vor să se amuze, să părăsească măcar pentru câteva ore realitatea cotidiană, o pot face ușor uitându-se la film. Dintre ei, doar unii vor mai citi și cartea.

E vorba despre cei care știu că lectura le va aduce întotdeauna o răsplată suplimentară, fie sub forma unei plăceri maximizate de o întoarcere de frază, de o metaforă, fie sub forma altei plăceri, de a reveni asupra unui pasaj, până când vor descoperi în el ceva ce le-ar fi de folos în viață, chiar dacă lectura este despre o lume fantastică.

Cu totul alta este situația cu cei care deschid o carte ca să afle. Să afle orice, de la cum gândeau cei de pe vremea poveștii din carte și terminând cu ce soluții au găsit alții la problemele cu care s-ar putea confrunta și cititorul, la un moment dat.

Eu am exemplul meu personal, de pe vremea liceului. Când am citit o carte de G.Călinescu, despre un arhitect ce avea o personalitate puternică, Ioanide. Călinescu, unul dintre marii și serioși teoreticieni și istorici ai literaturii, din România, exersa în acel roman o tehnică balzaciană, deși el avea alte preferințe declarate despre cum ar trebui să arate un roman. Adică, din primul moment când am deschis cartea, știam că nu voi găsi vreo poveste în ea, din aceea care să ia personajul principal dintr-un loc al existenței sale și să îl ducă spre alt loc, unde să ajungă la sfârșitul cărții, ci voi găsi doar întâmplări povestite de romancier numai ca să contureze mai bine personajul său principal.

Una dintre aceste întâmplări este că Ioanide, însoțit de o escortă din care nu lipseau femei, în ochii cărora el trebuia neapărat să se arate deosebit, fără să fie ostntativ sau fals (de exemplu, se rădea în cap, pentru a nu i se vedea firele albe de păr, dar și pentru că evita ridicolul de a-și fi vopsit părul), trece printr-un sat, unde țăranii tocmai ridicau o casă de lemn, cum erau mai toate pe acolo. Așa că Ioanide se oprește, își dă jos haina, își suflecă mânecile la cămașă și preia conducerea șantierului. Le dă indicații oamenilor ce să facă, cum să taie, ce și unde să pună din materialul tăiat, pentru câteva ore, sub privirile celor care îl însoțeau, până când este ridicată casa. Moment în care acea casă, ridicată cu materialele locului, de către oamenii locului, dar sub îndrumarea arhitectului Ioanide, se arăta privitorilor cu totul altfel decât oricare altă casă din sat. Era proporționată altfel, era mai zveltă, mai armonioasă, mai locuibilă decât oricare alta din sat.

Sunt mai bine de 50 de ani de la lectura asta a mea. Și de atunci știu că educația, priceperea, cultura și talentul fac cu siguranță diferența, atunci când vine vorba despre făcut ceva în grup. În colectiv. În societate.

Grup, colectiv, societate în care nu toți trebuie să fie la fel de educați, de pricepuți, de cultivați și/ori de talentați. E suficient să fie doar unul, care doar trebuie să fie recunoscut și ascultat de ceilalți, fără ca aceia să se întrebe oare ce interes o fi avut priceputul să își pună priceprea la dispoziția lor.

În imagine: o captură din filmul Fahrenheit 451: Trailer (2018)