Oamenii prin care Dumnezeu ne schimbă viața

     Există în viața fiecărui om întâlniri care par, la prima vedere, întâmplătoare, oameni care apar într-un anumit moment, un cuvânt care este rostit exact atunci când aveam nevoie să-l auzim, o mână întinsă când eram aproape să cădem, un sfat care ne schimbă o hotărâre, o încurajare care ne redă curajul sau, dimpotrivă, o mustrare care ne trezește dintr-o stare în care rătăceam fără să ne mai dăm seama. Privind lucrurile numai cu ochii omenești, putem spune că au fost coincidențe, împrejurări sau gesturi frumoase ale unor oameni buni. Privindu-le însă cu ochii credinței, descoperim uneori o realitate mult mai adâncă: Dumnezeu lucrează în viața noastră și prin oameni.

     Aceasta este una dintre tainele minunate ale iconomiei dumnezeiești. Dumnezeu, Care ar putea să lucreze în chip nemijlocit și Care nu are nevoie de puterea omului, alege adeseori să Se facă prezent în viața noastră prin oameni. El nu Se substituie libertății noastre, nu anulează voința omului și nu transformă persoana într-un instrument lipsit de conștiință, ci cheamă omul să devină împreună-lucrător cu harul Său. Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (1 Corinteni 3, 9). În aceste cuvinte se află una dintre cele mai frumoase definiții ale vocației omului: Dumnezeu lucrează, iar omul este chemat să răspundă, să primească, să transmită și să slujească.

     Dumnezeu lucrează prin oameni pentru că mântuirea nu este o realitate abstractă, ruptă de existența concretă, ci se întâlnește cu omul în istorie, în relații, în familie, în Biserică și în comunitate. Hristos Însuși a venit în lume ca Om adevărat, asumând firea noastră omenească, fără să înceteze a fi Dumnezeu adevărat. Întruparea Fiului lui Dumnezeu descoperă într-un mod suprem valoarea persoanei umane și arată că Dumnezeu nu disprețuiește materia, trupul, istoria și relațiile dintre oameni, ci le poate face spațiu al lucrării Sale.

     De aceea, uneori Dumnezeu nu ne răspunde printr-un semn extraordinar, ci printr-un om. Nu ne ridică întotdeauna singur din încercare, ci trimite lângă noi pe cineva care ne întinde mâna. Nu ne spune întotdeauna direct ceea ce trebuie să facem, ci pune în calea noastră un om prin care auzim cuvântul de care aveam nevoie. Nu ne vindecă întotdeauna rana într-o clipă, ci ne trimite un om care stă lângă noi cu răbdare până când începe vindecarea. Uneori Dumnezeu lucrează printr-un părinte, alteori printr-un prieten, printr-un profesor, printr-un duhovnic, printr-un copil, printr-un străin sau chiar printr-un om pe care nu l-am fi ales niciodată să ne fie aproape.

    Sfânta Scriptură este plină de asemenea întâlniri. Dumnezeu îl cheamă pe Moise, dar eliberarea poporului se realizează prin lucrarea lui. Dumnezeu îl trimite pe profetul Natan la David atunci când împăratul căzuse în păcat și avea nevoie de cuvântul care să-i trezească conștiința. Dumnezeu lucrează prin proroci, prin apostoli, prin păstori și prin oameni simpli care își pun viața în slujba Lui. Apostolii nu sunt îngeri coborâți din cer, ci oameni chemați, transformați și trimiși să vestească Evanghelia. Tocmai prin oameni, Dumnezeu face să ajungă cuvântul Său la alți oameni.

     Sfântul Apostol Pavel, după întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului, primește porunca de a merge în cetate, dar Dumnezeu îl trimite pe Anania pentru a-l întâmpina. Anania se roagă pentru el, îl ajută și devine instrumentul prin care Saul primește vindecare și intră într-o nouă etapă a existenței sale. Hristos ar fi putut să-i vorbească lui Pavel în orice fel, fără mijlocirea nimănui, dar alege să lucreze printr-un om. În acest episod vedem cât de delicată este taina împreună-lucrării dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului.

      La fel, în Evanghelia după Ioan, când Andrei îl întâlnește pe fratele său Simon Petru, îi spune: „Am găsit pe Mesia” și îl aduce la Iisus. Cât de simplu pare gestul lui Andrei și cât de uriașă este urmarea lui! Un om îl conduce pe alt om către Hristos. Andrei nu face o minune spectaculoasă, nu ține un discurs complicat și nu caută să se pună pe sine în centrul întâlnirii, ci îl aduce pe fratele său la Domnul. Dumnezeu lucrează printr-un om pentru a chema un alt om.

     Poate că și în viața noastră au existat asemenea „Andrei”. Un om care ne-a spus cândva un cuvânt despre Dumnezeu, un profesor care ne-a deschis o perspectivă, un părinte care ne-a învățat să ne rugăm, un bunic care ne-a așezat credința în suflet prin exemplul vieții sale, un preot care ne-a spus exact ceea ce trebuia să auzim într-un moment greu sau un prieten care, fără să-și dea seama, ne-a apropiat de Biserică. Poate că acești oameni au uitat demult cuvintele pe care ni le-au spus, dar noi le purtăm încă în suflet. Ei poate nu au știut cât de important a fost gestul lor, însă Dumnezeu a știut.

     De aceea, nu trebuie să subestimăm niciodată puterea unui cuvânt bun. Uneori, un singur cuvânt spus cu iubire poate opri un om dintr-un drum greșit, poate ridica un suflet căzut, poate reaprinde nădejdea și poate deveni începutul unei întoarceri către Dumnezeu. Tot astfel, un gest aparent mic poate avea consecințe duhovnicești pe care nu le vom cunoaște niciodată. O pâine oferită unui om flămând, o vizită făcută unui bolnav, o mână întinsă celui căzut, o iertare oferită celui care ne-a rănit, o rugăciune făcută pentru cineva care nici măcar nu știe că ne rugăm pentru el pot deveni locuri în care iubirea lui Dumnezeu ajunge la oameni.

     Hristos spune: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Aceste cuvinte schimbă radical felul în care privim relația cu aproapele. Omul nu mai este doar un om pe care îl întâlnim, ci poate deveni locul unei întâlniri tainice cu Hristos. Când îl ajutăm pe cel în nevoie, Îl slujim pe Hristos; când îl cercetăm pe cel bolnav, Îl cercetăm pe Hristos; când îl mângâiem pe cel întristat, Îi oferim lui Hristos propria noastră iubire. De aceea, iubirea aproapelui nu este o simplă obligație morală, ci poate deveni o formă concretă a iubirii lui Dumnezeu.

     Dar această realitate are și o dimensiune care ne responsabilizează profund. Dacă Dumnezeu lucrează prin oameni, atunci și noi putem deveni, prin viața noastră, răspunsul lui Dumnezeu pentru cineva. Poate că omul pe care îl întâlnim astăzi se roagă pentru o mângâiere, iar Dumnezeu ne-a trimis pe noi lângă el. Poate că cineva are nevoie de iertare, iar noi suntem cei prin care Dumnezeu îi poate descoperi că există încă iubire. Poate că cineva este descurajat și are nevoie de un cuvânt de încurajare, iar noi putem deveni acel cuvânt. Poate că cineva s-a îndepărtat de Biserică nu pentru că L-a respins pe Dumnezeu, ci pentru că a întâlnit oameni care nu au știut să-I reprezinte iubirea, iar noi avem datoria de a nu adăuga încă o rană peste rănile lui.

     Aici se află și una dintre cele mai mari responsabilități ale creștinului. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu și să fim indiferenți față de omul pe care Dumnezeu îl așază înaintea noastră. Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este” (1 Ioan 4, 20). Dumnezeu lucrează prin oameni, dar această lucrare cere de la noi curățirea inimii, disponibilitate, smerenie și iubire.

     Uneori Dumnezeu lucrează prin oameni extraordinari, dar foarte adesea lucrează prin oameni simpli. Nu întotdeauna prin cei care au funcții, diplome, autoritate sau notorietate, ci prin cei care au inimă. O mamă care se roagă în taină pentru copilul ei poate deveni mai puternică decât multe cuvinte rostite în public. Un tată care își învață copilul să ierte poate transmite o moștenire duhovnicească mai valoroasă decât orice avere. Un bunic care își face semnul Sfintei Cruci înainte de masă poate învăța un copil despre Dumnezeu fără să țină vreo lecție de teologie. Un preot care ascultă cu răbdare un suflet poate deveni pentru acel om chipul concret al milostivirii lui Dumnezeu.

     Și există un aspect încă și mai tainic: uneori Dumnezeu lucrează prin oameni pe care noi nu-i înțelegem. Poate folosi chiar și o întâlnire dificilă pentru a ne arăta ceva despre noi înșine. Un om care ne rănește ne poate descoperi câtă mânie purtăm în noi, unul care ne contrazice ne poate descoperi cât de mare este orgoliul nostru, unul care ne depășește prin succes ne poate scoate la lumină invidia, iar unul care ne părăsește ne poate învăța că adevărata noastră temelie nu poate fi un om, ci Dumnezeu. Nu înseamnă că răul devine bine sau că păcatul este justificat, ci că Dumnezeu poate lucra și în mijlocul unor situații dureroase pentru a ne conduce spre vindecare și maturizare duhovnicească.

    Taina aceasta ne ajută să înțelegem și de ce Biserica este, în același timp, dumnezeiască și omenească. Capul Bisericii este Hristos, iar lucrarea mântuitoare este a Lui, însă această lucrare se desfășoară în istorie prin oameni, prin slujirea clerului, prin mărturia credincioșilor, prin viețile sfinților, prin rugăciunea comunității și prin iubirea concretă dintre membrii Trupului lui Hristos. Dumnezeu nu are nevoie de om, dar în iubirea Sa îl cheamă pe om să participe la lucrarea Sa.

     Această împreună-lucrare este un mare dar, dar și o mare responsabilitate. Dacă Dumnezeu lucrează prin noi, trebuie să avem grijă să nu punem în locul voii Lui propriul nostru ego. Omul care Îl slujește pe Dumnezeu nu trebuie să spună: „Eu am făcut”, ci să înțeleagă faptul că darul, puterea și posibilitatea de a face binele vin de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Corinteni 15, 10). Omul este chemat să lucreze, dar fără Dumnezeu nu poate transforma lucrarea sa într-o lucrare mântuitoare.

     De aceea, adevăratul om al lui Dumnezeu nu se interpune între Dumnezeu și ceilalți oameni, ci îi conduce către Dumnezeu. Nu cere să fie admirat pentru binele pe care îl face, ci se bucură atunci când omul pe care l-a ajutat ajunge să-L descopere pe Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul exprimă această smerenie prin cuvintele: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Aceasta este măsura autentică a slujirii: să nu ne transformăm pe noi în centru, ci să-L lăsăm pe Hristos să devină centrul.

     Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase taine ale vieții creștine: Dumnezeu, Care ar putea face totul fără noi, ne face cinstea de a lucra împreună cu noi. Ne pune în mâini daruri pentru a le împărți, ne pune în inimă iubire pentru a o dărui, ne pune în cale oameni pentru a-i ajuta și ne trimite, uneori, către suflete pe care nici nu știm cât de mult le putem influența. Un gest făcut astăzi poate rodi peste ani, un cuvânt spus într-o clipă poate rămâne într-o inimă o viață întreagă, iar o faptă de iubire pe care noi o considerăm neînsemnată poate deveni pentru altcineva dovada că Dumnezeu nu l-a uitat.

     De aceea, atunci când cineva ne întreabă unde este Dumnezeu în viața lui, poate că răspunsul nu trebuie căutat întotdeauna în lucruri spectaculoase. Poate că Dumnezeu este în omul care tocmai a venit să-l ajute, în prietenul care nu l-a abandonat, în mama care se roagă pentru el, în preotul care îl ascultă, în omul străin care îi întinde mâna sau în acel necunoscut care îi spune exact cuvântul de care avea nevoie. Dumnezeu lucrează în mod tainic, iar uneori semnul prezenței Sale este chiar un om trimis în momentul potrivit.

    Dar și noi putem fi acel om. Putem fi mâna prin care Dumnezeu ridică, glasul prin care mângâie, inima prin care iubește, răbdarea prin care vindecă și prezența prin care îi spune cuiva că nu este singur. Nu pentru că am devenit noi Dumnezeu și nici pentru că am avea în noi, prin puteri proprii, izvorul harului, ci pentru că Dumnezeu, în iubirea Sa, binevoiește să lucreze prin oameni.

     În cele din urmă, poate că una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le putem spune este aceea de a-I cere lui Dumnezeu să ne facă vrednici să fim folositori oamenilor pe care ni-i trimite în cale. Să nu trecem nepăsători pe lângă omul care are nevoie de noi, să nu refuzăm un cuvânt bun atunci când îl putem spune, să nu amânăm iertarea, să nu închidem mâna atunci când putem ajuta și să nu uităm că, uneori, Dumnezeu nu trimite un înger, ci trimite un om.

    Iar dacă într-o zi vom descoperi că, printr-un cuvânt, printr-o rugăciune, printr-o iertare, printr-o faptă bună sau prin simpla noastră prezență, cineva s-a apropiat puțin mai mult de Dumnezeu, să nu ne însușim lucrarea Lui, ci să-I mulțumim. Pentru că noi am fost doar vasul, iar El a fost Cel care a umplut vasul; noi am fost mâna întinsă, dar El a fost iubirea care a ridicat; noi am rostit cuvântul, dar El a fost Cel care a lucrat în inimă. Dumnezeu lucrează prin oameni, iar marea taină este că ne cheamă și pe noi să devenim, prin har, asemenea unor ferestre prin care lumina Lui poate ajunge la cei care încă merg prin întuneric.

 

Autor: Stelian Titus Gombos – teolog, jurist și publicist

Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Să rămânem vrednici de jertfa înaintașilor