Să rămânem vrednici de jertfa înaintașilor
Există momente în istoria unui popor în care patriotismul nu mai poate fi rostit în cuvinte frumoase, ci trebuie măsurat prin jertfă. Au existat oameni pentru care iubirea de țară nu a fost un discurs, o lozincă sau un gest festiv, ci o convingere pentru care au fost dispuși să-și piardă libertatea, averea, familia și chiar viața. În temnițele comuniste ale României, numeroși oameni au fost întemnițați pentru convingerile lor politice, pentru credința lor și pentru refuzul de a accepta distrugerea libertății și a demnității umane. Astăzi, memoria lor ne obligă să ne întrebăm ce mai înseamnă pentru noi iubirea de țară.
Printre acești oameni s-au aflat preoți, monahi, intelectuali, țărani, militari și oameni politici, dar și foarte mulți anonimi. În închisorile de la Aiud, Gherla, Pitești, Râmnicu Sărat și Sighet, libertatea a fost înlocuită cu ziduri, frig, foame, izolare și umilință. Memorialul Sighet păstrează memoria acestei represiuni, iar documentarea istorică a IICCMER arată amploarea sistemului de detenție politică și a abuzurilor regimului comunist.
Pentru acești oameni, România nu era o simplă denumire administrativă. Era pământul în care se născuseră, era limba în care se rugaseră, erau părinții și copiii lor, bisericile, satele și orașele, istoria și cultura pe care le primiseră de la cei dinaintea lor. Iar credința lor le spunea că libertatea nu este un privilegiu pe care îl poate acorda sau retrage după bunul plac orice putere omenească. Omul aparține lui Dumnezeu înainte de a aparține oricărei structuri vremelnice.
De aceea, în fața presiunii, mulți dintre mărturisitori au preferat suferința în locul lepădării. Au cunoscut foamea, frigul, bătăile, singurătatea și moartea. Despre regimul de detenție de la Râmnicu Sărat, mărturiile păstrate de IICCMER vorbesc despre ani de foamete, frig, teroare fizică și izolare extremă. La Sighet, dintre aproximativ două sute de deținuți, 54 au murit în perioada detenției descrise de Memorial.
Și totuși, dincolo de aceste cifre se află chipuri. Fiecare număr a fost cândva un om care a iubit, a sperat, a muncit, a avut o familie și un nume. Fiecare celulă a primit cândva o rugăciune. Fiecare zid a auzit poate un „Tatăl nostru”, o psalmodiere șoptită sau o rugăciune spusă cu buzele crăpate de foame. În aceste locuri, credința și patriotismul nu s-au manifestat prin gesturi teatrale, ci prin rezistența omului de a nu-și abandona conștiința.
De aceea este important ca preotul să poată vorbi despre acești oameni la predică. Nu pentru a transforma Sfânta Liturghie într-o tribună politică, ci pentru a-i învăța pe credincioși că există lucruri care nu trebuie vândute, uitate sau negociate. Biserica nu este locul în care se face propagandă pentru partide, dar este locul în care omul trebuie să învețe adevărul, responsabilitatea, iubirea aproapelui și demnitatea. Iar patriotismul, atunci când este desprins de ură și de extremism, poate fi tocmai una dintre formele concrete prin care această responsabilitate se exprimă.
Patriotismul adevărat nu înseamnă să spunem că România este perfectă. Dimpotrivă, omul care își iubește țara are curajul să-i vadă și rănile. Nu înseamnă să aplaudăm orice decizie luată în numele României, indiferent dacă ea slujește sau nu binele comun. Nu înseamnă să confundăm interesul unei persoane, al unui partid sau al unui grup de interese cu interesul național. Și cu atât mai puțin nu înseamnă să considerăm orice critică drept lipsă de patriotism.
Uneori, tocmai tăcerea în fața nedreptății poate deveni o formă de necredincioșie față de propria țară. Dacă iubim România, trebuie să ne pese de felul în care este administrată, de felul în care sunt respectați oamenii, de felul în care sunt cheltuiți banii publici, de felul în care sunt apărate instituțiile, de felul în care sunt tratate familiile, bătrânii, copiii, bolnavii și cei vulnerabili. Trebuie să ne pese de educație, de cultură, de patrimoniu, de sate, de biserici și de memoria istorică.
Nu orice abuz poate fi numit „interes național” doar pentru că este prezentat astfel de cei care îl comit sau îl justifică. Nu orice decizie a unei autorități devine bună prin simplul fapt că este luată sub steagul României. Drapelul nu acoperă nedreptatea, iar cuvântul „patrie” nu poate fi folosit ca scut pentru interese personale. Tocmai de aceea avem nevoie de discernământ, pentru că iubirea de țară nu presupune obediență față de cei care conduc vremelnic țara.
Un stat trece, guvernele se schimbă, funcțiile se pierd, partidele se nasc și dispar, însă patria rămâne. De aceea, nimeni nu are dreptul să confunde propria putere de moment cu interesul permanent al unei națiuni. România nu aparține unui partid, unui guvern, unui președinte, unui ministru sau unei generații. România aparține și celor care au fost înaintea noastră, și celor care trăiesc astăzi, și celor care se vor naște mâine.
Aceasta este poate una dintre cele mai importante lecții pe care ne-o oferă mărturisitorii din temnițele comuniste. Ei nu au avut certitudinea că vor vedea vreodată România liberă. Mulți dintre ei au murit înainte de 1989. Nu au știut dacă sacrificiul lor va fi înțeles. Nu au avut garanția recunoștinței posterității. Au mers înainte pentru că au considerat că există valori care trebuie apărate chiar și atunci când apărarea lor nu aduce niciun avantaj personal.
Iar aici se află o diferență uriașă între patriotismul mărturisitor și patriotismul de paradă. Primul cere sacrificiu; al doilea cere aplauze. Primul înseamnă responsabilitate; al doilea poate deveni spectacol. Primul se vede atunci când nimeni nu te privește; al doilea apare mai ales atunci când există camere de luat vederi. Primul poate însemna să pierzi ceva pentru binele celuilalt; al doilea poate însemna să folosești patria pentru propriul interes.
Să nu uităm, așadar, că libertatea pe care o avem astăzi nu a apărut din nimic. A fost plătită și prin suferința unor oameni care au refuzat să accepte ca omul să fie redus la tăcere. Ziua de 9 martie este astăzi și Ziua Comemorării Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944–1989, iar Biserica îi pomenește pe acești luptători ca modele de curaj, demnitate, statornicie în credință și patriotism.
Când un preot vorbește despre ei, vorbește de fapt despre conștiință. Despre acea parte din om care trebuie să rămână liberă chiar atunci când trupul este închis. Despre capacitatea de a spune „nu” atunci când nedreptatea cere supunere. Despre curajul de a nu transforma minciuna în adevăr doar pentru că este repetată de cei puternici. Despre responsabilitatea de a nu abandona ceea ce este sfânt doar pentru că vremurile au devenit potrivnice.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). Această libertate nu este libertatea de a face orice, ci libertatea de a nu deveni robi ai răului. Iar omul liber în Hristos nu poate fi indiferent atunci când demnitatea semenului său este călcată în picioare.
De aceea, să nu renunțăm la patriotism. Să nu ne fie rușine să spunem că ne iubim țara. Să nu ne fie rușine să ne cinstim eroii, martirii, mărturisitorii, intelectualii, țăranii și soldații care au lăsat ceva în urma lor. Să nu lăsăm ca această iubire să fie confiscată de nimeni și folosită pentru interese străine de binele României. Patriotismul nu este proprietatea unei formațiuni politice și nici a unei persoane. Este o responsabilitate morală pe care fiecare generație o primește și trebuie să o transmită mai departe.
Să iubim România suficient de mult încât să nu acceptăm minciuna în numele ei. Să o iubim suficient de mult încât să nu acceptăm corupția doar pentru că vine din partea celor pe care îi simpatizăm. Să o iubim suficient de mult încât să nu numim binele rău și răul bine numai pentru că ne convine. Să avem aceeași măsură pentru toți și aceeași exigență față de cei care exercită puterea, indiferent de nume, partid sau funcție.
Dar să nu transformăm această exigență în ură. Creștinul nu este chemat să urască omul care greșește, ci să se împotrivească răului și să apere adevărul. Putem critica o decizie fără să urâm persoana. Putem cere socoteală celor care exercită autoritatea fără să transformăm societatea într-un câmp al răzbunării. Putem apăra interesul național fără să ne închidem inimile față de ceilalți.
Poate că acesta este patriotismul de care avem nevoie: un patriotism care îngenunchează în biserică, dar nu își pleacă sufletul în fața nedreptății; un patriotism care își cinstește morții, dar se gândește și la viitorul copiilor; un patriotism care iubește pământul românesc, limba română și credința strămoșească, dar nu transformă această iubire în dispreț față de alte popoare; un patriotism care știe că România nu poate fi apărată doar prin cuvinte, ci prin muncă, cinste, solidaritate și responsabilitate.
Să nu trădăm, prin nepăsarea noastră, ceea ce alții au apărat prin suferință. Să nu risipim, prin egoism, ceea ce alții au construit cu trudă. Să nu uităm, prin comoditate, ceea ce alții au păstrat în vremuri de prigoană. Și să nu permitem ca memoria celor care au murit pentru libertate să fie înlocuită de memoria convenabilă a celor care folosesc astăzi cuvinte mari pentru interese mici.
România are nevoie de oameni care să o iubească fără zgomot, dar cu statornicie; de oameni care să muncească, să construiască, să ajute, să spună adevărul și să nu-și vândă conștiința. Are nevoie de creștini care să înțeleagă că patriotismul fără iubire devine agresivitate, dar și că iubirea fără responsabilitate devine simplă sentimentalitate.
Iar când preotul ridică vocea în biserică și ne amintește de cei care au murit în temnițe, de cei care au fost bătuți pentru credință, de cei care au refuzat să-și lepede demnitatea și de cei care au plecat din această lume fără să vadă libertatea pentru care au sperat, poate că ar trebui să ascultăm cu mai multă atenție. Pentru că, dincolo de istorie, acești oameni ne lasă o întrebare pe care nicio generație nu o poate evita: ce facem noi cu libertatea pe care ei nu au mai apucat să o vadă?
Răspunsul nu trebuie rostit doar prin cuvinte. Trebuie dat prin felul în care trăim, prin felul în care ne iubim aproapele, prin felul în care ne apărăm demnitatea și prin felul în care ne purtăm cu țara pe care am primit-o de la înaintașii noștri.
Să nu fim generația care a primit o moștenire și a risipit-o. Să fim generația care a înțeles că patria nu este un slogan, ci o răspundere; că libertatea nu este un bun de consum, ci un dar care trebuie apărat; că memoria nu este trecut mort, ci conștiință vie; și că iubirea de România nu se dovedește prin cât de tare strigăm că o iubim, ci prin cât de mult suntem dispuși să facem pentru ca ea să rămână demnă, liberă și vrednică de jertfa celor care au murit pentru ea.
Autor: Stelian Titus Gombos – teolog, jurist și publicist
Ultimele postari ale lui STELIAN GOMBOS (vezi toate)
- STELIAN GOMBOȘ – Să rămânem vrednici de jertfa înaintașilor - 3 octombrie 2026
- STELIAN GOMBOȘ – Ce facem cu lumânările, frunzele de salcie, nuc și florile uscate de la biserică? - 30 septembrie 2026
- STELIAN GOMBOȘ – Neagoe Basarab, marele sfânt al românilor – ctitor și ocrotitor al Ortodoxiei - 26 septembrie 2026
