Despre rețeta fericirii

     În Europa, de la mijirea ei în ținuturile ionice și mileziene, filozofia a fost necontenit preocupată de înțelepciunea trăirii fericite a vieții. În concepția celor mai vechi școli filozifice, pitagoreice și eleate, cu explicabile reminiscențe mistice, religioase, omul era supus orbește destinului, voinței implacabile a zeilor. Achitarea lui Oreste din trilogia cu același titlu de Eschil (secolul VI-V î.e.n.) de către un Tribunal al poporului, cu concursul decisiv al zeiței Înțelepciunii, este prima încercare de eliberare a omului din chingile predestinării.

     Experiența nu mică de viață a grecilor, gravată pentru eternitate în vestibulul templului Apollo din Delfi („Nimic prea mult”, „Cunoaște-te pe tine însuți”, „Nu face pe zeul, ține minte că ești om”), îndeamnă la cumpătare, introspecție și modestie. Hibrisul antic, lipsa de măsură, orgoliul, îngâmfarea, sentimental excesiv al importanței atrăgeau după sine, într-un sistem de raporturi ezoterice, nemesisul sau răzbunarea inevitabilă. Perșii ar fi pierdut războaiele, după explicația mistică a faptelor istorice, tocmai fiindcă au avut vanitatea să creadă că pot fi stăpânii lumii. La cei mai mulți gânditori și scriitori din vechime fericirea este condiționată de sănătate, bunăstare și, lucru demn de reținut, de prietenie și cunoaștere. Socrate își însușește deviza înțelepciunii delfice („Cunoaște-te pe tine însuți”), acordându-i o semnificație logică și etică. Platon dezvoltă și pune în circulație învățătura maestrului său. Dialogurile platoniene și Etica lui Aristotel, dintr-o perioadă de maximă eflorescență a filozofiei clasice grecești, acordă un spațiu întins discuțiilor despre fericire și mijloacelor dobândirii ei.

     Preocupările de filozofie morală s-au constituit în doctrine etice abia în epoca helenistică după ce meditația filozofilor, risipiți în vastul imperiu al urmașilor lui Alexandru Macedon, lipsită de aripa idealurilor patriotice și naționale, cobora la problemele personale, subiective ale individului. Școlile filozofice întemeiate în această perioadă, stoicismul fondat de Zenon din Kitium (322-264 î.e.n.) și epicureismul erau preocupate în mod special de revelarea unor rețete sau norme de conduită care să-l facă pe om fericit. De la Epicur (341-270 î.e.n.) ne-au rămas doar trei scrisori, dintre care una Despre felurile de viață, în care filozoful grec prescrie o rețetă infailibilă, care nu dă greș a fericirii, compusă din cinci tablete, care poate fi accesată de oricine, fiindcă nu este nici măcar compensată ci gratuită. Cele cinci tablete, preparate filozofico-morale, condiționate ierarhic, cu explicațiile de rigoare erau:

      Nu poți fi senin, lipsit de griji dacă nu ești sănătos și nici sănătos sau senin dacă nu dispui de condițiile strict necesare pentru o viață demnă. Important de remarcat că Epicur nu condiționează fericirea de bogăție, ci de bunăstare. Cu un secol după Epicur, un sclav din comedia Ulcica cu bani de comediograful latin Plaut ajunge să constate că „Sărăcia e mare belea, dar văd că e mult mai rău să ai mai mult decât îți trebuie”.

     Filozofii din toate timpurile erau de acord că scopul vieții omenești este fericirea (în greaca veche eutihia-liniștea bună, necesară, sinonimă cu moira, soartă, destin) și se deosebeau între ei doar în privința mijloacelor preconizate pentru dobândirea ei. Termenul a pătruns și în limba slavă, unde ticho înseamnă liniște. Îl avem și noi în cuvântul tihnă, de origine slavă, care înseamnă același lucru, liniște. Confundând scopul cu mijloacele, adepții epicureismului susțin că scopul vieții este plăcerea (gr. hedone), stoicii impun virtutea (gr. arete), iar mai târziu Goethe și Marx descoperă sensul vieții în munca productivă în folosul oamenilor: „Căci fapta-i totul/Gloria nimic” (Goethe, Faust).

     După cum la baza fericirii era pusă plăcerea sau virtutea istoria filozofiei a consacrat două sisteme sau doctrine morale: epicureismul și stoicismul, în mare parte complementare. Scopul suprem al vieții, rațiunea însăși a existenței este pentru stoici virtutea. Idealul eticii stoice, condiția liminară a fericirii prin virtute era dobândirea conștientă a seninătății, a liniștei sufletești prin eliberarea deplină de orice pasiuni, griji sau temeri. Dar despre eliberarea de pasiuni, de lipsa tulburării din suflet vorbea și Epicur. Morala lui Epicur a fost greșit înțeleasă și deformată încă de la elaborarea ei. Când susținea că bunul nostru cel dintâi și propriu, scopul suprem al vieții este plăcerea, hedonismul, Epicur nu se referea numai la lipsa suferințelor fizice și psihice, ci și la plăcerile pe care ți le poate asigura spiritul. Filozoful grec nu făcea o distincție netă între plăcerile trupului și ale spiritului între care nu vedea decât o deosebire de durată. Departe de a fi adeptul plăcerilor exagerate, paroxistice, senzualismului, luxului sau desfrâului, Epicur este de părere că adevăratele plăceri sunt cele spirituale, pe care ți le adduce cunoașterea și prietenia. Înțelegerea greșită a moralei lui Epicur a fost cauzată și de studierea ei prin intermediul scriitorilor latini care au folosit pentru plăcere (binele suprem) latinescul voluptas (plăcere a simțurilor, a trupului). Etimonul grecesc utilizat de Epicur, hedone (plăcere) trimitea însă în primul rând la plăcerea spiritului, la satisfacția pe care ți-o dă cunoașterea și prietenia.

     Filozoful stoic (de la gr. stoa– portic sculptat, locul unde se adunau stoicii pentru discuțiile lor filozofice), Zenon din Kitium, teoretician al fericirii prin virtute, întrebat odată ce este un prieten a răspuns „Un alter ego”, un alt eu râvnit. În Iliada lui Homer citim acest vers: „Să te lipsești de un prieten bun e cum te-ai lepăda de tine chiar”.

     Cunoașterea, limitată cum este ea, reprezintă o altă condiție a fericirii pe care și-o poate asigura omul. Ignoranța, nu ne poate contrazice nimeni, este un dat ancestral al ființei omenești. Pe un manuscris al eseului laborios Pseudokinegetikos sau Fals tratat de vânătoare de Al. Odobescu, genialul nostru poet național Mihai Eminescu nota:

     „Suferința cea mai mare a omului este că mintea sa e limitată”.