Când cuvântul rănește și Biserica plânge

     „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii” (Pilde 18, 21), iar această afirmaţie a înţeleptului Solomon aşază înaintea conştiinţei noastre o responsabilitate pe care nu o putem micşora. Cuvântul nu este un simplu sunet şi nici o descărcare nevinovată a unei stări de nervozitate, pentru că el poate ridica un suflet, îl poate întări în credinţă şi îl poate întoarce către Dumnezeu, dar îl poate şi zdrobi, mai ales atunci când este rostit într-un moment de vulnerabilitate. Sfântul Apostol Iacov spune că „limba este foc” şi că, deşi este un mădular mic, poate aprinde „roata firii” (Iacov 3, 5-6), iar Mântuitorul descoperă rădăcina acestui rău atunci când spune: „Din prisosul inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34). Nu numai cuvintele trebuie, aşadar, cercetate, ci şi inima din care ele izvorăsc.

     Răutatea verbală se poate ascunde sub multe forme, iar una dintre cele mai primejdioase este aceea în care agresivitatea este confundată cu sinceritatea, ironia cu inteligenţa, umilirea cu autoritatea şi judecata pripită cu apărarea adevărului. Omul îşi spune uneori că „spune lucrurilor pe nume”, dar uită că Evanghelia nu ne porunceşte să spunem adevărul în orice fel şi cu orice preţ, ci ne cheamă să-l mărturisim „în iubire” (cf. Efeseni 4, 15). Adevărul desprins de iubire poate deveni o armă, iar un adevăr rostit pentru a-l zdrobi pe celălalt nu mai poartă în el duhul Celui care a venit „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).

     Această degradare a limbajului nu îi ocoleşte nici pe cei care se numesc creştini şi nici relaţia dintre credincioşi şi preoţi. Există preoţi care sunt supuşi unor atacuri nedrepte, unor acuzaţii formulate fără discernământ, unor ironii şi unor judecăţi care depăşesc cu mult limitele unei critici legitime. Un credincios poate constata o greşeală a unui preot, poate cere lămuriri, poate semnala o nedreptate şi poate chiar să nu fie de acord cu o anumită atitudine, fără ca pentru aceasta să transforme nemulţumirea în insultă sau dezacordul în defăimare. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia asupra pericolului judecării pripite şi al acuzaţiilor întemeiate pe bănuială, chemând la păstrarea bunei-cuviinţe faţă de cel care are responsabilitatea învăţării.

     Aceeaşi exigenţă trebuie însă îndreptată şi asupra slujitorului Altarului. Nu ar fi teologic şi nici pastoral corect să vorbim despre răutatea oamenilor faţă de preoţi şi să trecem sub tăcere răutatea sau duritatea pe care unii preoţi o pot manifesta faţă de credincioşi. Preotul rămâne om, cu propriile sale neputinţe, dar prin Taina Hirotoniei primeşte o responsabilitate extraordinară faţă de sufletele încredinţate lui. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră preoţia o slujire de o responsabilitate covârşitoare, tocmai pentru că ea este orientată spre mântuirea aproapelui, iar cuvântul preotului are o putere deosebită asupra celor pe care îi păstoreşte.

     Omul care intră în biserică nu vine întotdeauna cu sufletul liniştit şi cu răspunsurile pregătite. Uneori vine după ani de îndepărtare, alteori după o cădere, după o tragedie, după o pierdere sau după o perioadă în care credinţa lui aproape s-a stins. Poate veni la spovedanie cu ruşine, cu teamă şi cu sentimentul că nu mai este vrednic să se apropie de Dumnezeu. În asemenea momente, cuvântul preotului poate deveni pentru el începutul unei întoarceri sau poate adânci rana pe care deja o poartă. Tocmai de aceea, cuvintele adresate unui astfel de om nu pot fi tratate ca simple reacţii personale.

     Un preot poate să mustre fără să umilească, poate să fie ferm fără să fie crud şi poate să apere adevărul fără să-l transforme pe omul păcătos într-un obiect al dispreţului. Există o diferenţă esenţială între severitatea duhovnicească şi agresivitatea verbală, între mustrarea care urmăreşte pocăinţa şi replica rostită pentru descărcarea nervilor, între autoritatea pastorală şi superioritatea personală. Prima îl conduce pe om spre vindecare; cea de-a doua îl poate face să se închidă şi să plece.

     Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre predică drept un instrument prin care sufletul poate fi îndreptat, iar cuvântul păstorului trebuie să lucreze asemenea unui medicament: să vindece, să îndrepte, să taie ceea ce este de prisos şi să completeze ceea ce lipseşte. Dacă predica şi cuvântul pastoral au această menire, atunci ele nu pot fi despărţite de discernământ, răbdare şi dragoste. Nu orice cuvânt sever este păcat, după cum nu orice cuvânt blând este virtute, însă intenţia şi duhul în care este rostit cuvântul au o importanţă fundamentală.

     Hristos Însuşi a mustrat cu o extraordinară fermitate păcatul şi ipocrizia, dar nu i-a zdrobit pe cei care veneau către El cu pocăinţă. Femeii păcătoase nu îi minimalizează păcatul, dar nici nu o lasă în condamnare; lui Zaheu nu îi aprobă trecutul, dar îl cheamă la schimbare; lui Petru nu îi ignoră lepădarea, dar nici nu îl consideră definitiv căzut. În lucrarea lui Hristos, adevărul despre păcat şi iubirea faţă de păcătos nu se exclud, ci se întâlnesc.

     Aceasta este una dintre cele mai importante diferenţe dintre o mustrare creştină şi o simplă manifestare a furiei. Mustrarea creştină are în vedere ridicarea omului, în timp ce agresivitatea urmăreşte adesea satisfacerea celui care o exprimă. Când preotul îl face pe omul din faţa lui să se simtă nevrednic de orice speranţă, când îl ironizează pentru neştiinţa sa, când îi vorbeşte cu dispreţ despre slăbiciunile sale sau îi răspunde cu o duritate disproporţionată, există riscul ca omul să nu mai audă chemarea la pocăinţă, ci numai vocea celui care l-a rănit.

     Aici apare una dintre cele mai dureroase realităţi pastorale: unii oameni nu se îndepărtează de Biserică pentru că au respins învăţătura lui Hristos, ci pentru că au asociat, în experienţa lor personală, Biserica cu o întâlnire în care s-au simţit umiliţi, respinşi sau trataţi cu superioritate. Acest lucru nu justifică abandonarea Bisericii şi nu transformă greşeala unui preot într-o judecată asupra întregului Trup al lui Hristos, dar explică o rană care nu trebuie ignorată.

     Preotul trebuie să ştie că omul simplu poate să nu facă distincţia teologică dintre slujitor şi Hristos cu aceeaşi claritate cu care o face un teolog. Pentru el, preotul poate fi chipul concret prin care întâlneşte Biserica. De aceea, comportamentul preotului poate influenţa profund felul în care acel om percepe comunitatea, credinţa şi chiar apropierea sa de Dumnezeu. Nu pentru că preotul ar fi Hristos, ci pentru că slujirea lui ar trebui să-L mărturisească pe Hristos.

     Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază tocmai această măreţie şi această primejdie a slujirii preoţeşti, afirmând că preoţia este orientată spre slujirea aproapelui şi că preotul este expus unor ispite precum orgoliul, iubirea de sine şi dispreţul faţă de cei săraci. Cu cât responsabilitatea este mai mare, cu atât şi lupta împotriva acestor patimi trebuie să fie mai serioasă. Autoritatea preotului nu este un privilegiu care îi permite să vorbească oricum, ci o răspundere care îl obligă să fie mai atent la propriul său cuvânt.

     De aceea, întrebarea pe care un preot ar trebui să şi-o pună nu este doar dacă ceea ce spune este adevărat, ci şi dacă felul în care îl spune îl ajută pe celălalt să primească adevărul. Când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre puterea predicii, el arată că prin aceasta se poate „ridica sufletul deznădăjduit” şi se poate îndrepta ceea ce este bolnav în om. Cuvântul pastoral nu este destinat satisfacerii autorităţii celui care îl rosteşte, ci vindecării celui care îl primeşte.

     În acelaşi timp, credinciosul trebuie să înţeleagă că slăbiciunea unui preot nu îi dă dreptul la batjocură. Dacă un slujitor greşeşte, greşeala poate fi spusă şi îndreptată, iar când este necesar poate fi sesizată celor care au responsabilitatea de a cerceta asemenea situaţii, dar defăimarea, insulta şi condamnarea publică nu devin virtuţi doar pentru că obiectul lor este un preot. Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe credincioşi să nu transforme bănuiala şi judecata asupra slujitorilor într-o sursă de pierdere duhovnicească pentru ei înşişi.

     În felul acesta, responsabilitatea este reciprocă, dar nu identică. Credinciosul răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru cuvântul său, iar preotul răspunde şi pentru felul în care îşi exercită slujirea. Preotului îi revine o responsabilitate pastorală aparte, pentru că omul vine la el tocmai pentru a găsi călăuzire, vindecare şi apropiere de Dumnezeu. De aceea, cuvântul lui trebuie să fie cu atât mai atent, mai curat şi mai plin de discernământ.

     „Niciun cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cuvântul cel bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4, 29), spune Apostolul Pavel. Expresia „să dea har celor ce-l aud” este esenţială pentru orice relaţie creştină, dar are o greutate aparte în slujirea preotului. Cel care vorbeşte despre Dumnezeu trebuie să se străduiască să nu devină, prin propriul său comportament, o piedică între om şi Dumnezeu.

     Nu înseamnă că preotul trebuie să fie mereu plăcut, că trebuie să evite orice mustrare sau că trebuie să accepte păcatul pentru a nu supăra pe cineva. Ar fi o falsificare a Evangheliei. Uneori, tocmai iubirea îl obligă să spună un adevăr greu. Dar adevărul trebuie rostit cu scopul îndreptării, nu al umilirii, iar fermitatea trebuie să rămână unită cu discernământul şi cu iubirea de oameni.

     La fel, credinciosul nu este chemat să considere orice preot infailibil şi nici să treacă sub tăcere orice abuz de limbaj sau orice comportament nedrept. Respectul faţă de preoţie nu înseamnă anularea discernământului. Biserica nu cere credinciosului să numească bine ceea ce este rău, dar îi cere să nu răspundă răului printr-un alt rău. Adevărul poate fi spus fără venin, iar dreptatea poate fi căutată fără ură.

     Adevărata problemă începe atunci când cuvântul încetează să mai urmărească binele celuilalt. Credinciosul care insultă un preot nu mai urmăreşte îndreptarea lui, ci propria descărcare. Preotul care umileşte un credincios nu mai urmăreşte vindecarea lui, ci îşi descarcă propria iritare sau îşi afirmă autoritatea într-un mod nepotrivit. În ambele situaţii, omul din faţă devine mijlocul prin care este exprimată o patimă.

     Iar Biserica nu poate fi locul în care patimile noastre sunt justificate prin cuvinte religioase.

     Preotul trebuie să-şi amintească faptul că în faţa lui nu stă un „caz”, ci un om. Credinciosul trebuie să-şi amintească faptul că înaintea lui nu stă un adversar, ci un slujitor al Bisericii, cu toate neputinţele omeneşti pe care le poate avea. Dacă amândoi ar privi mai des către Hristos decât unul către greşelile celuilalt, multe dintre conflictele care rănesc comunităţile bisericeşti ar putea fi evitate.

     Cuvântul poate deveni începutul pocăinţei sau începutul unei rupturi. Poate deschide inima sau o poate închide. Poate face un om să se întoarcă la spovedanie după ani de rătăcire sau îl poate face să spună că nu mai vrea să intre într-o biserică. Tocmai de aceea, nimeni nu are dreptul să trateze cu superficialitate puterea limbii.

     „Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa” (Iacov 3, 10). Apostolul nu lasă loc pentru justificări: nu putem binecuvânta pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să-l zdrobim prin cuvânt pe omul făcut după chipul Lui.

     Preotul este chemat să păstorească, iar credinciosul este chemat să asculte, să discearnă şi să răspundă creştineşte. Amândoi sunt însă chemaţi să-şi cureţe cuvântul de venin. Pentru preot, această responsabilitate este legată de însăşi nobleţea slujirii sale; pentru credincios, ea este legată de porunca iubirii.

     Dacă un om vine la Biserică împovărat de păcat, preotul nu trebuie să-i ascundă adevărul, dar trebuie să-i arate şi mila lui Dumnezeu. Dacă un preot greşeşte, credinciosul nu trebuie să-i ascundă greşeala sub tăcere vinovată, dar nici să transforme această greşeală într-un prilej de ură. Adevărul şi iubirea nu trebuie despărţite.

     Poate că cea mai serioasă întrebare pentru un slujitor al Bisericii rămâne aceasta: după întâlnirea cu mine, omul acesta este mai aproape de Hristos sau mai departe de El? Iar pentru credincios întrebarea trebuie să fie la fel de serioasă: prin felul în care vorbesc despre preot, mărturisesc Evanghelia sau dau glas propriei mele mânii?

     Cuvântul nostru va rămâne în urma noastră, chiar dacă noi vom uita că l-am rostit. Uneori, omul uită explicaţia unei predici, dar nu uită nici după ani felul în care s-a simţit atunci când a fost primit într-un moment de slăbiciune. De aceea, cuvântul preotului trebuie să deschidă drumul spre pocăinţă, nu să-l închidă prin umilire, iar cuvântul credinciosului trebuie să apere adevărul fără să se transforme în defăimare.

     „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii” (Pilde 18, 21). În această putere se află şi responsabilitatea noastră: să nu facem din cuvânt un instrument al răzbunării, ci un mijloc prin care adevărul poate fi spus, păcatul poate fi îndreptat, rana poate fi atinsă cu discernământ, iar omul poate fi condus, nu împins departe, către Hristos.