1 august – Pomenirea scoaterii Sfintei Cruci

     Pomenirea scoaterii Cinstitului Lemn al Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci a Domnului reprezintă una dintre acele sărbători liturgice care descoperă în chip minunat felul în care Biserica a înțeles dintotdeauna să împletească rugăciunea cu viața concretă a oamenilor, harul lui Dumnezeu cu nevoile lumii, credința cu istoria. Rânduită la începutul lunii august, această sărbătoare nu este doar comemorarea unui vechi obicei bizantin, ci mărturia vie a credinței că Sfânta Cruce este izvor de binecuvântare, de vindecare și de ocrotire pentru întreaga creație. Crucea lui Hristos nu este un simplu obiect de cult și nici doar un simbol al creștinismului, ci altarul pe care S-a adus Jertfa Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii, semnul biruinței asupra păcatului, asupra morții și asupra puterilor întunericului.

     Obiceiul de la Constantinopol de a scoate Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci din palatul imperial și de a-l purta în procesiune până la Marea Biserică a Sfintei Sofia avea o profundă încărcătură duhovnicească. În fruntea clerului și a poporului credincios, Sfânta Cruce străbătea cetatea asemenea unui împărat nevăzut, binecuvântând străzile, casele și pe toți cei care își plecau frunțile înaintea ei. Tămâierea continuă săvârșită de preoți și diaconi nu era doar un gest liturgic solemn, ci simboliza rugăciunea neîncetată care se înalță către Dumnezeu, asemenea mireasmei tămâiei despre care vorbește Psalmistul: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2). Astfel, întreaga cetate devenea un spațiu liturgic, iar procesiunea transforma străzile Constantinopolului într-o prelungire a bisericii, arătând că Dumnezeu dorește să sfințească întreaga existență omenească.

     Oprirea procesiunii la baptisteriu pentru sfințirea apei adâncește și mai mult înțelesul acestei sărbători. Apa și Crucea sunt unite încă din primele veacuri ale creștinismului, deoarece prin Crucea lui Hristos întreaga creație este reînnoită și sfințită. După cum lemnul amar al apei de la Mara a fost îndulcit printr-un lemn aruncat de Moise, preînchipuire a Crucii, tot astfel și lumea întreagă primește dulceața harului prin Lemnul Crucii pe care S-a răstignit Mântuitorul. Sfințirea apei în prezența Sfintei Cruci arăta că întreaga creație este chemată să participe la lucrarea mântuirii și că harul lui Dumnezeu se revarsă nu doar asupra sufletelor, ci și asupra întregii naturi.

    Așezarea Sfintei Cruci pe Sfânta Masă din Catedrala „Sfânta Sofia” reprezenta punctul culminant al acestei slujiri liturgice. Sfânta Masă este chipul mormântului și al tronului slavei lui Hristos, iar prezența Lemnului Crucii pe altar amintea că Jertfa de pe Golgota și Jertfa euharistică sunt una și aceeași lucrare mântuitoare. În fiecare Sfântă Liturghie, Biserica nu repetă jertfa lui Hristos, ci face prezentă, prin puterea Duhului Sfânt, unica și veșnica Sa Jertfă. Crucea și Sfântul Altar se întâlnesc astfel în aceeași taină a iubirii dumnezeiești, care se oferă lumii spre viață și mântuire.

     Faptul că, în fiecare zi până la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Sfânta Cruce era purtată prin cartierele Constantinopolului pentru a ocroti cetatea de epidemiile care se răspândeau în timpul verii nu trebuie privit ca un simplu gest al unei epoci lipsite de mijloace medicale. Biserica nu a opus niciodată credința grijii pentru sănătatea trupească, ci a înțeles că omul este o unitate între trup și suflet, iar vindecarea deplină vine din întâlnirea dintre lucrarea omului și harul lui Dumnezeu. Procesiunile cu Sfânta Cruce exprimau credința neclintită că Dumnezeu este Doctorul sufletelor și al trupurilor și că binecuvântarea Sa poate opri răul, poate întări pe cei slabi și poate reda speranța celor încercați.

     În această lumină, Crucea devine semnul biruinței vieții asupra morții. Dacă prin lemnul pomului din Rai a intrat păcatul în lume, prin Lemnul Crucii s-a deschis din nou calea către Împărăția lui Dumnezeu. Sfinții Părinți au văzut în Cruce noul Pom al Vieții, din care se hrănește întreaga omenire. Sfântul Ioan Damaschin spune că „Crucea este păzitoarea întregii lumi, frumusețea Bisericii, întărirea credincioșilor, slava îngerilor și rana demonilor”. Aceste cuvinte exprimă convingerea întregii Tradiții ortodoxe că puterea Crucii nu aparține materiei lemnului, ci lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care lucrează prin ea mântuirea și sfințirea lumii.

     Procesiunile cu Sfânta Cruce din Constantinopol mai descoperă un adevăr esențial al vieții creștine: credința nu poate rămâne închisă între zidurile bisericii. Crucea trebuie purtată în mijlocul cetății, acolo unde oamenii trăiesc, muncesc, suferă și speră. Ea trebuie să pătrundă în familie, în școală, în societate și în fiecare loc unde omul își desfășoară existența. Numai astfel lumea poate fi luminată de Evanghelie, iar viața de fiecare zi poate deveni o cale către Dumnezeu.

     Nu este întâmplător că această sărbătoare deschide luna august, perioadă în care credincioșii intră și în postul închinat Adormirii Maicii Domnului. Crucea pregătește sufletul pentru întâlnirea cu Maica Domnului, cea care a rămas neclintită lângă Crucea Fiului ei și care a trăit până la capăt taina ascultării și a iubirii jertfelnice. Astfel, începutul acestui post este așezat sub semnul Crucii, chemându-ne să înțelegem că nu există înviere fără răstignire, nici slavă fără jertfă și nici sfințenie fără asumarea crucii personale.

     La sfârșitul acestor zile de binecuvântare, Sfântul Lemn era readus în palatul imperial, după ce adusese mângâiere și întărire întregului popor. Gestul acesta simbolizează faptul că harul primit de la Dumnezeu nu se pierde, ci rodește în inimile celor care s-au închinat cu credință Crucii. Puterea ei nu se limitează la un timp sau la un loc, ci însoțește permanent viața Bisericii, chemând fiecare generație să descopere în Crucea lui Hristos izvorul iubirii dumnezeiești și al mântuirii. Ori de câte ori credinciosul își face semnul Sfintei Cruci cu evlavie, se închină înaintea ei sau o poartă cu răbdare în încercările vieții, el mărturisește că aparține lui Hristos și că nădejdea sa nu este în puterile lumii, ci în Cel Care „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”. Astfel, pomenirea scoaterii Cinstitului Lemn al Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci rămâne o chemare permanentă la credință, la pocăință, la curăție sufletească și la încrederea deplină că puterea lui Dumnezeu lucrează prin Cruce spre sfințirea omului și spre înnoirea întregii creații.