ZOE DANTES – Pentru ca tot a fost ziua Europei. Zic unii!

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Pentru ca tot a fost ziua Europei. Zic unii!

Europa și rușinea de propriile rădăcini

    Privesc Europa de astăzi și, pentru prima dată după multă vreme, nu mai văd doar un continent. Văd o fisură. Una adâncă, care nu mai traversează doar hărți, doctrine sauinterese economice.

      O fisură care trece prin popoare. Prin familii.
      Prin prietenii de o viață.
     Prin generații care locuiesc sub același acoperiș și care, uneori, nu mai vorbesc aceeași limbă, deși folosesc aceleași cuvinte.
    Multă vreme am crezut că marile confruntări ale unei civilizații se poartă la granițe. În tranșee, în tratate, în săli oficiale, sub steaguri și în discursuri atent calibrate.

     M-am înșelat.

     Cele mai periculoase bătălii nu încep la frontieră.
     Ele încep înăuntru.

    În mintea omului, în sufletul lui, în felul în care începe, lent, aproape imperceptibil, să se rușineze de ceea ce l-a construit.

     Acolo se joacă astăzi Europa.
     Nu între est și vest.
     Nu între nord și sud.

     Nu între bogați și săraci.

     Adevărata ruptură se produce între omul care încă mai crede că rădăcinile îl țin în picioare… și omul care a fost convins că, pentru a fi acceptat, trebuie mai întâi să și le taie singur.
     Ani la rând ni s-a spus că progresul unește.
    Că modernitatea eliberează. Că noile valori vor construi o lume mai dreaptă, mai luminată, mai incluzivă.

Și poate că, la început, mulți au crezut sincer în asta.

     Numai că undeva pe drum, discursul a început să se schimbe.

     Progresul, în clipa în care încetează să mai convingă și începe să ridiculizeze, nu mai seamănă cu dialogul.
     Se transformă în presiune.

    Modernitatea, atunci când nu mai invită, când nu mai explică, când nu mai acceptă întrebări, începe să semene mai puțin cu libertatea… și tot mai mult cu conformarea.

     Privesc în jur și văd generații întregi bombardate zilnic nu cu argumente. Sunt bombardate cu verdicte.

    Dacă aperi familia, ești învechit. Dacă vorbești despre credință, devii problematic. Dacă îți iubești națiunea, ești privit cu suspiciune. Dacă vorbești despre tradiție, ești etichetat înainte să fii ascultat.

     Și, poate, cel mai tulburător lucru nu este existența acestor etichete.
     Cel mai tulburător este viteza cu care au înlocuit dialogul.
     Nu ți se mai răspunde.
     Ești încadrat.

    Nu ești contrazis. Ești definit. Nu ești invitat la conversație. Ești împins spre margine… iar apoi ești acuzat că ai ales periferia.

     În fiecare seară, ecranele varsă indignare.
     În fiecare zi, studiourile de televiziune transformă dezacordul în spectacol.
    În fiecare oră, algoritmii platformelor sociale împing oamenii unii împotriva altora, pentru că furia generează trafic, iar conflictul produce audiență.

     Iar, încet, națiunile au început să nu se mai fractureze din exterior.

     Au început să se fractureze din interior.

     Frate împotriva fratelui.
     Părinte împotriva copilului. Profesor împotriva elevului. Cetățean împotriva cetățeanului.

     Nu prin arme.

     Prin cuvinte.
     Prin ironie.
     Prin dispreț.

     Prin batjocură repetată până când omul începe să se întrebe dacă mai are voie să fie exact ceea ce este.

     Și aici apare eroarea pe care mulți încă refuză să o vadă.

   Istoria a demonstrat de nenumărate ori că oamenii acceptă schimbarea mult mai ușor decât acceptă disprețul.

     Iar în clipa în care omul începe să simtă că familia lui trebuie explicată…
     că credința lui trebuie ascunsă…
     că tradiția lui trebuie negociată…

     că identitatea lui trebuie redefinită…

     nu devine extremist.
     Se retrage.
     Mai întâi în tăcere.

    Iar tăcerea omului care simte că i se mută, centimetru cu centimetru, mobila sufletului… nu este niciodată lipsă de reacție.

     Este acumulare.

    Iar când milioane de oameni acumulează în tăcere aceeași senzație, că lumea în care au crescut este rescrisă fără să fie întrebați, nu rămâne decât tăcerea care se transformă în curent.

    Curentul se transformă în vot. Vot care se anulează că vor unii, nu pe fapte ilicite și ilegale concretè. Doar că nu convine unora de la putere. Putere ce le scapă printre degete.

    Dar votul se transformă în mesaj. Mesajul se transformă în emoție și emoția va fi baza acțiunilor. În timp.

     Poate de aceea conservatorismul crește astăzi în Europa: pentru că oamenii urăsc viitorul. Cel desenat de cei de la putere, în general.

     Poate crește pentru că au obosit să li se spună că, pentru a avea viitor, trebuie mai întâi să-și renege trecutul. Să-și renege familia, rădăcinile, credința, tradițiile si mai ales bunul-simț.

     Și poate adevărata surpriză a Europei nu este întoarcerea oamenilor spre rădăcini.
     Poate adevărata surpriză este că unii încă se miră.

     Pentru că Europa nu s-a născut ieri.

   Europa s-a ridicat din filosofia Atenei, din legea Romei și din dimensiunea spirituală fundamentală în Hristos. Cânva mândră Europa Creștină. Azi aruncăm la gunoi totul. Ne „reinventăm” în „omul nou”, fără istorie, fără credință, fără trecut. Fără rădăcini.

     O civilizație poate împrumuta limbaje noi.

     Poate construi instituții noi. Poate traversa crize, reforme și generații.

    Însă, în clipa în care începe să-și privească propriile rădăcini ca pe o rușine… nu mai evoluează.
     Începe să uite.
    Iar popoarele care uită cine le-a ținut în picioare… ajung, mai devreme sau mai târziu, să caute în zgomot exact ceea ce au abandonat în tăcere.

     Și atunci istoria nu mai bate la ușă.

     Istoria intră.
     Și când istoria intră, nimic nu mai rămâne la fel!

     Urmează!

    Domnul să ne miluiască.

 

Autor: Zoe Dantes – absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews

Citește și: ZOE DANTES – Drumul Damascului

Ultimele postări