Și răspunsul ar fi…

     Și, dacă am putea privi această taină printr-o imagine, ea nu ar fi una de pe pământ. E de sus, din înălțimi. De acolo unde doar vulturul îndrăznește să se ridice. Nu întâmplător, simbolul lui Ioan este vulturul. Pentru că Evanghelia lui nu merge pe urmele pașilor lui Hristos pe pământ. Zboară direct în înălțimea dumnezeirii Lui. Este privirea care nu se teme de lumină, ochiul care poate fixa soarele fără să orbească. Dumnezeu vine ca lumină, dar omul obișnuit cu umbrele sale, se teme să vadă.

     Așa este și sufletul chemat de aceste versete: nu să rămână în praful explicațiilor. Să încerce să se ridice. Să urce dincolo de ceea ce vede, dincolo de ceea ce înțelege, spre ceea ce doar se trăiește. Este cutremurător că Evanghelia nu acuză întunericul că există. Acuză doar că nu recunoaște lumina. În acest refuz tăcut se ascunde probabil toată tragedia umanității: să ai în față Adevărul și să nu-L recunoști. Să fii iubit absolut și să nu știi!

     Și totuși… nu este o Evanghelie a condamnării. Ea este o Evanghelie a nădejdii.

     „Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu.” Este momentul în care omul, asemenea vulturului, începe să-și amintească cine este. Pentru că există în el o chemare spre înalt, o memorie a cerului. Omul nu este făcut să se târască în întuneric. Este făcut să zboare în lumină. Astfel apare în mijlocul acestui refuz general o ușă deschisă. Nu perfecțiunea este condiția, nu meritul. Doar putiința de a primi. Un gest interior, uneori abia șoptit: „Te recunosc.” Și din acel moment, omul nu mai este doar om. El devine fiu, devine purtător de lumină.

     În Psalmul 102 se spune: „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile voastre”. Nu este doar o promisiune de putere. Ea devine o promisiune de renaștere. Vulturul, în tradiția veche, este văzut ca pasărea care se reînnoiește, care trece printr-un fel de moarte a vechiului pentru a renaște în forță și claritate. Așa este și omul care primește lumina: nu devine altcineva. Devine, în sfârșit, el însuși. Curățat, viu, întors la esența lui.

     Și apoi vine versetul care face să tremure întreaga creație:

„Și Cuvântul S-a făcut trup.”

     Aici, zborul vulturului se întâlnește cu pământul. Înălțimea absolută coboară în fragilitate. Dumnezeu nu rămâne în înalt. El intră în josul nostru, în slăbiciunea noastră, în carnea noastră. Este ca și cum soarele însuși ar coborî în umbra unei văi, nu ca să o ardă. Intră ca să o lumineze din interior. Asfel, Dumnezeu nu rămâne departe, nu explică de sus, nu judecă din înălțimi. EL coboară! Intră în carne, în timp, în moarte. Se face atingere! Aici cred că este marea taină care zdrobește orice filosofie rece: Dumnezeu nu doar că iubește, El devine iubire întrupată. Acceptă limitele noastre pentru a ne scoate din ele. Îmbracă suferința noastră pentru a o umple de sens.

     Și Ioan, vulturul care a văzut această taină, nu vorbește despre o slavă care domină. El vorbește despre o taină care mântuiește: „Și am văzut slava Lui…”. O slavă plină de har și de adevăr. O slavă care nu strivește. Este slava care ridică. Care nu impune, doar ne cheamă. O slavă care se vede în smerenie, în iertare, în jertfă.

     Iar atunci când omul, chiar și frânt, chiar și pierdut, îndrăznește să deschidă, nu găsește judecată. Găsește doar Lumină. Nu găsește reproș, găsește doar viață.

     Și descoperă că nu a fost niciodată făcut pentru întuneric.

     Încă!

     Domnul să vă miluiască!