Basm!

     -Mamă, mamă! Este seară și-aș vrea să-mi spui tu mie o poveste fără nume din a ta copilărie! Vreau s-adorm, în noaptea asta, ca un prunc din lumea ta! Prunc ai spus că se numește un copil, pe vremea ta ori eu am acum în cap o grămadă de imagini care s-au ascuns, cândva, și-n minte, și pe pagini, din acea carte frumoasă din care citeai mereu, apoi cu o rugăciune mă lăsai lui Dumnezeu să-mi păzească somnul dulce, cu sărutul pe obraz, iar eu îl simțeam, pe pernă, pe vestitul îngeraș, cel pe care l-am văzut stând de vorbă, în visul meu, și care-i dădea raportul chiar lui Doamne-Dumnezeu?! Ei, ce zici, îmi spui un basm? Îți promit că smirnă stau!

     Mama-și șterse fruntea caldă și oftă puțin mirată: ,,Păi, să vezi că-n lumea asta, lumea lui ,,a fost odată”, a trăit un om sărac, fără rude și nevastă, nici părinți, copii, avere, doar o cameră albastră-n care trăia, sărmanul, tot cu ochii către Cer și avea, drept companie, un ieduț și-un cățel!

     – Un ieduț și-un cățel? Păi ziceai că-i singur cuc? Eu de i-aș avea pe aceștia, n-aș mai vrea nici să mă duc mai departe de odaie! Bot în bot aș sta cu ei!

     -Tu mai vrei să-ți spun povestea sau te culci visând la ei? Cum stăteau toți împreună, Ioan se ruga la Cer să-i facă o cărare, să găsească, pentru el, drum curat către alți oameni care ar fi vrut, cumva, ajutor în a lor ogradă, să-l cheme cineva să muncească pentr-un ban, pentr-un lapte, poate o pâine, să hrănească și ieduțul, și pe el, și pe-al lui câine. Mai avea-n străchinioară trei coltuci de pâine uscată, niste apă cam sălcie, unsoare și marmeladă. Își terminase rugăciunea, când porni o vijelie, un potop, o ploaie deasă, nori făceau paranghelie! Se băgaseră toți trei sub o plapumă uzată, când, în tot vacarmul ăsta, bătea cineva la poartă! Mai pardon, la ușa verde de la camera albastră! Te foiești atâta-n pat, c-am gândit la poarta noastră! Ce să vezi? Un biet Bătrân, și plouat, și ud pe straie, îl rugă pe omul nostru să-l lase-n odaie, până s-ar usca puțin, poate ar fi trecut năpasta: ,,Dacă nu-i cu supărare și nu deranjăm nevasta!”

     -N-am nevastă, nene! Intră! Sunt doar eu, badea Ioan! Lângă mine e ieduțul-Dor, el e Tarzan! N-avem lemne, foc în sobă, dar pereții sunt călduți! Stați aicea lângă mine, lângă câine și ieduț! Fac un ceai de sunătoare, am cules-o eu aseară, de mâncare niște pâine c-o umbră de unsoare!

     Dar din toată sărăcia, omul a împărțit fidel ce avea-n strachinioară c-un Bătrân și c-un cățel. S-au culcat cu toți grămadă fiind că vântul se zburlea și voia să le ia casa cu albastrul de prin ea. Se făcuse dimineață!

     -Hai, măi mamă, că mă minți, să nu-mi spui acum vreo snoavă ori că se spălau pe dinți?!

     -Nu, băiete, ai răbdare, că nu-i basmul încheiat, dar când s-au trezit cu toții, casa lor era palat! Ei, în fine, așa se zice la o casă arătoasă, iar în ea erau de toate, plus grădina cea frumoasă-n care ieduțul Dor sărea vesel ca și când făcea asta mai mereu și nu adormea plângând ba de foame, ba de sete, ba de frig sau alte lucruri; nu lipsea de aici nimica – iarbă, pomi, vie cu struguri. Se-nvârteau toți trei în horă și credeau că e un vis, dar acum vine misterul – pe-un bilet, găsiră scris cam asta, de-mi amintesc, deși basmul e bătrân, mi-l spunea și mie mama când bătea vântul prin pruni:

     ,, Pentru că mi-ai dat binețe, și-n ploaie nu am stat, pentru că un colț de pâine și căldură tu mi-ai dat, pentru că albastrul casei m-a cuprins în suflet tare, ți-am lăsat ce vezi în jur, fiind că pot, iar, la plecare, binecuvântez căsuța și vă rog, ca de acum, să găsiți și-o femeie, dar să aibă suflet bun; să vă faceți bucurii, lângă câine și ieduț, iar de sunteti înțelepți, cine știe?, și-un pruncuț!”

     -Gata, mamă? Ăsta-i basmul? Deci, dac-a fost milos, a primit o nouă șansă, să fie la ei frumos?

     -Nu e gata, se mai spune că Bătrânul tot veghează și se oprește acolo unde inimile lăcrimează; se mai spune că ieduțul n-a crescut, a rămas mic, și că zburdă prin grădină, iar cățelul e voinic; că Ioan are nevastă și-o cameră albastră să nu uite, c-odată, nu avea nicio fereastră, dar avea un suflet mare, iar din colțul lui de pâine a hrănit Bătrânul, iedul, pe el, și pe bietul câine!

     Am morală, dar, de acuma, ne culcăm, nu cerem bis! Mi-am lăsat întreaga treabă să te culc, să ai în vis o poveste despre oameni care știu că e minune de iubești cu toată ființa, dăruind ce ai în tine, din puținul tău albastru, ca lumina unui Cer! Să fii milostiv, copile – dai din tine, dai din El!

     Dormi, copile, dormi în basm, că altă poveste n-am! Mama îți pune o stea în geam să-ți sclipească-n vis curat, să ai îngerași în pat!

                                        Adriana Tîrnoveanu,   Basmul, 27 februarie 2025